Am infrant!
adica, dupa multe griji, nenumarate folii de no-spa si vreo 25 de kile mai tarziu, am ajuns in saptamana 37. De azi – pot sa nasc linistita in orice moment!
Am intrat in prenatal sau cum i-o spune la concediu asta cat am putut legal de repede, si in planurile mele ar fi trebuit ca ultimele 2 luni sa fie asa: plimbari lungi si linistite, dupa-amieze la cinemateca, experimente culinare, sesiuni de poze si body painting cu ikika.
In realitate mi-a iesit dupa cum urmeaza: monitorizari de contractii si tensiune, inceput clasa I (deci teme, deci intrebari existentiale esentiale la 6 ani), 1 film doar insa carti multe (am epuizat tot stocul pe care mi-l pregatisem pentru finalul de an), vizite dese si neplacute la medici, analize, echografii!
daaar – am infrant, cum ma laudam! Am ajuns la bariera care – teoretic- imparte bebelusii intre prematuri si nascuti la termen, pot sa beneficiez acum linistita de contractul facut din timp la o maternitate decenta. Decenta nu doar pentru ca nu imi va fi jena sa ating vreun robinet, ci si pentru ca nu va trebui sa fac fata logisticii “banilor marunti” pe care trebuie sa ii ai pregatiti pentru toata lumea – portar, infirmiera, femeie de serviciu, pana la plicurile pentru personalul calificat (moasa, asistente, anestezisti, mamos si cine o mai fi pe acolo).
Pur si simplu m-am declarat depasita de tot aparatul asta si am ales sa semnez la final o factura, decat sa duc grija miruirii in stanga si dreapta, ca sa fie bine! 
Acum imi pot face linistita gentuta (am refuzat sa o pregatesc inainte de termen, din superstitie), imi dau seama ca nu mai stiu nimic, dar NIMIC despre tot ce ma asteapta si mi-ar trebui, ma amuz de grijile si dilemele altor burtoase cu care mai fac anticamera la doctor (de genul: “daca tot am ajuns pana aici, acum sper sa trec de 22 noiembrie, sa nu iasa scorpion” - mda, good point, uite io nu am ajuns la asa subtilitati, “sa nu uiti sa iti iei o carticica de rugaciuni la tine” – ce sa nu uit?! ce sa fac cu ea? foarte probabil o sa ajung sa ma rog la toti dumnezeii, dar sigur nu asa de organizat, cu carticica in brate! – etc., etc., etc).
Acum – pana nu se cere iar no-spa si numarat crapaturile din tavan – fug sa imi iau cartile de la posta!
middle class – romanian version
sunt inca in soc, deci am voie sa scriu cum vreau si fara nici o ordine, logica, doar asa, cu cuvintele mele (poate ma ajuta si ma scoate din intepenire).
O sa incep cu a fost odata (ca asa poate nu mai este atat de al dracului de real si sufocant, devine doar o poveste proasta): a fost odata, in 2000, un loc caruia ii spunea Pipera. Era gol, camp, neste fabrici semi-parasite parca erau pe acolo si in rest nu imi mai aduc aminte de nimic.
In anno domini 2009 a devenit the locul. Nu am mai ajuns acolo decat din greseala, anul trecut, la o aniversara, la un club (care nu e exclus sa fie si asta the clubul de fapt). Impresie neutra – prea inghesuite si bulucite si haotice casele, camera dormitorului lu x da spre baia lu y, curti mici si impresie generala de mult si prost. Fie la ei, am spus atunci si am uitat.
Azi am avut insa o intalnire la 9 pe o straduta p-acolo si m-am ratacit. Si m-am toot ratacit si am si intarziat, dar s-a terminat cu bine pana la urma, numai eu am ramas cu flash-uri ca dupa o mare trauma.
si ce vad io in flashurile alea? pai vad asa: case de case frate (cred ca am auzit exact formula asta) la marginea drumului pietruit dar neasfaltat si valurit iar pe alocuri umplut cu apa de faci cruci cu limba sa nu fie prea adanca groapa sub apa aia, mai vad lanuri de buruieni si sarme groase de fier ridicandu-se catre soare, si cand se mai linisteste praful vad camerele montate la colturile caselor si nu stiu cum se face ca pe urma vad alte case, foarte probabil din chirpici (cu sarma de buzau sub tencuiala probabil - asa am auzit ca se faceau casele o data), si nu imi revin din confuzie si alt flash ma da pe spate si imi stinge filmul: masini, multe masini, in toate sensurile, pe toate trotuarele, pe marginea campului, masini.
Mai sunt niste poduri-pasarele ce-or fi la care nu lucra nimeni si niste sine de tren pe care nu cred ca a mai circulat nici macar vreun marfar de la revolutie si sunt cladiri de birouri langa casele alea iar pe partea ailalta sunt autohausuri sau reprezentante sau magazine de masini, ce-or fi ele.
si asta e cartierul de (upper) middle class care daca apare in buletin la adresa iti asigura deja un anume statut – nu stiu care, dar sigur e unu! Eu i-as spune, pentru referinte personale – romania profunda, asa cum a ajuns ea si nu isi va reveni curand pentru ca, nu-i asa, merge!
sa-mi dea cineva un cot sa ma trezesc!
sfanta procedura
sunt obosita, obosita pana in maduva oaselor. Nu de ale mele – ci de ale oamenilor, pentru ca nimic nu reuseste sa ma mire mai mult de cat de ieftin si de devreme se vand.
E atat de simpla si atat de fireasca metamorfoza de la “tanar entuziast, pus pe fapte mari” la “nu stiu ce s-a intamplat, eu am respectat procedura” incat ma simt intrus intr-un film SF despre o omenire alienata, birocrata pana la absurd.
Evident ca problema e la mine – mi s-a si spus: cer prea mult! Nu conteaza ca nu cer mai mult decat dau – tot e prea mult!
Si uite asa, in scenariul asta din care voi iesi curand (mi-am facut si AMR-ul si il verific zilnic), am parte de episoade halucinante cu ridicari din umeri, prezentat de mailuri, concepere de formulare si adunat cat mai multe semnaturi. Toate au o baza, o justificare dincolo de orice indoiala: asa scrie in procedura! pe urma – nu e decat tacere si intelegere profunda: aaa, daca asa e procedura….! Nu se stie cine dreacu a facut procedurile alea, de ce nu sunt schimbate daca nu sunt bune, Procedura e Dumnezeul lor si nu poate fi contestat. Sunt doar atatia oameni care la asta se inchina.
si singurul castig din asta e ca imi explic mai bine mai multe din jurul meu: e absurd ce imi spune tanti de la ghiseu la banca, atunci cand eu vreau sa imi scot banii mei – stiu de ce: Procedura, posta ma pune sa vin sa semnez pentru o confirmare de primire – asa e procedura la ei, nu stiu ce s-a intamplat cu avansul dat pentru factura de telefon: scrie in procedura!
o singura iluzie vreau sa imi mai pastrez: ca toti oamenii astia si aia ca ei nu se iubesc, nu isi duc zilele si nu isi cresc copiii dupa niscaiva proceduri. ba dimpotriva – recupereaza in restul vietii lor toata spontaneitatea si bunul simt pe care procedurile gujatilor lobotomizati le ucid de la 9-18, cu pauza de masa de 1 h. Ma rog sa fie asa!
cartea de vizita fata in fata cu autoritatili
dupa epilog, primul episod: convocare nominala (gen: sa vie x-uleasca sa dea cu subsemnata) la o discutie de mari autoritati mari.
se duce colega mea (x-uleasca) cu hartii si toata bunavointa sa explice ce mai explicase o data in scris, nu are loc sa isi spuna nici numele pentru ca de fapt convocarea nu era ca sa se lamureasca nimic iar discutia era monolog din care trebuia sa intelegi cine e sefu´.
ii lasa x-uleasca sa ii aduca aminte cine sunt ei si cum ne pot sterge din istorie cu un stranut si la sfarsit (fara sa fi avut ocazia sa lamureasca nimic) este pusa sa semneze o hartie – ca a fost acolo si a mancat din timpul lor pretios. Trebuia sa se semneze cu numele complet, data nasterii, initiala tatalui oficial, tatalui natural (daca e cazul), numarul de la pantofi si sa specifice “pozitia” din organizatie. Cand si-a dat seama omul autoritatii ca nu e nici macar director de operatiuni – a ajuns in prag de apoplexie: el sta de vorba cu orisicine?! Uitase ca ei o convocasera pe x-uleasca (si gresisera, evident: ea nu avea §pozitie”, e drept dar era cel mai potrivit om sa ii lamureasca, daca asta ar fi vrut). Nu asta vroiau, normal!
q.e.d.
cartea de vizita – epilog
sau cum mai umfli cateva pompe la ego. Poate in lipsa de bani pentru suficienti cai putere, sau telefoane atat de destepte incat nu le folosesti decat ca sa dai sau sa primesti un apel, eventual mesaj, ca in rest le fac ele pe toate, sau pentru ca numai asta stii cine naibii mai esti si care iti e rostul, drumul si de ce te dai dimineata jos din pat sau …..mama naibii stie de ce – dar mi se pare ca obsesia titlului de pe cartea de vizita devine un plan in sine, un motiv pentru care sa te lupti, un motiv pentru care – nu-i asa, sa traiesti!
Ala – si mai ales ala – ajunge sa spuna ceva despre tine cand ajungi intr-o intalnire. Daca nu e cu suficienti “executive”, “senior”, “director”, “managing” sau – culmea culmilor, echivalentul lui profesor doctor inginer (si parca mai era ceva) – president, general manager – pleci nu cu stangul in discutii, ci esti de-a dreptul intr-un “scaun electric” (dupa cum ne-au invatat alesii).
nu ai decat sa te descurci cumva sa demonstrezi pe urma ca tu esti TU, ca numele e mai mult decat suficient si ai ce sa le spui, poate ar fi bine sa isi ia notite chiar. Dincolo de carisma, trebuie sa poti sa ii convingi ca ai dreptul si discernamantul de a lua decizii si intalnirea nu e degeaba, chiar daca nu ai nici un titlu din alea de mai sus pe cartea de vizita. Si asta e al dracului de greu – s-au intalnit ei cu chief marketing officer care a spus da si a iesit – no fucking way si au mai patit asa si cu alti cx(b)o-i – cum ar putea sa functioneze cu neica nimeni? Eh, spune – cum?!?
Habar nu am – dar cum aflu, dau de veste! 
)
