cartea de vizita – epilog

sau cum mai umfli cateva pompe la ego. Poate in lipsa de bani pentru suficienti cai putere, sau telefoane atat de destepte incat nu le folosesti decat ca sa dai sau sa primesti un apel, eventual mesaj, ca in rest le fac ele pe toate, sau pentru ca numai asta stii cine naibii mai esti si care iti e rostul, drumul si de ce te dai dimineata jos din pat sau …..mama naibii stie de ce – dar mi se pare ca obsesia titlului de pe cartea de vizita devine un plan in sine, un motiv pentru care sa te lupti, un motiv pentru care – nu-i asa, sa traiesti!

Ala – si mai ales ala – ajunge sa spuna ceva despre tine cand ajungi intr-o intalnire. Daca nu e cu suficienti “executive”, “senior”, “director”, “managing” sau – culmea culmilor, echivalentul lui profesor doctor inginer (si parca mai era ceva) – president, general manager – pleci nu cu stangul in discutii, ci esti de-a dreptul intr-un “scaun electric” (dupa cum ne-au invatat alesii).

nu ai decat sa te descurci cumva sa demonstrezi pe urma ca tu esti TU, ca numele e mai mult decat suficient si ai ce sa le spui, poate ar fi bine sa isi ia notite chiar. Dincolo de carisma, trebuie sa poti sa ii convingi ca ai dreptul si discernamantul de a lua decizii si intalnirea nu e degeaba, chiar daca nu ai nici un titlu din alea de mai sus pe cartea de vizita. Si asta e al dracului de greu – s-au intalnit ei cu chief marketing officer care a spus da si a iesit – no fucking way si au mai patit asa si cu alti cx(b)o-i – cum ar putea sa functioneze cu neica nimeni? Eh, spune – cum?!?

 

Habar nu am – dar cum aflu, dau de veste! )

lines and dots

asta e forma in care vestile importante, esentiale se primesc in zilele noastre.

prima data a fost punct – nu ca sa o iau de la capat, ci tocmai pentru ca abia incepea.

acum – fix 7 ani mai tarziu (iar 7, mereu 7 ca in 7 vaci slabe, 7 vaci grase, 7  pete pe o buburuza, 7 culori in curcubeu -7!)  a fost o linie! aia care ma aduce cu picioarele pe pamant, care vine sa completeze echilibrul, care imi va permite sa am propriul meu yin-yang. Al meu!
ma impac asadar cu mine si cu lumea, ma pregatesc sa am inca un Craciun miraculos, si mai ales ma incurajez: voi sti cumva sau voi invata la timp sa fiu si mama de baiat!

.

cand ma incalzeam mai bine la gandul zilelor ce vor veni, alea insorite in care planurile faceau muguri si io storceam nori peste ele ca sa creasca mari, am intrat intr-un scenariu care nu imi apartinea, nu il credeam posibil.

Eu nu am reusit sa termin niciodata Procesul lui Kafka pentru ca ma sugruma absurdul situatiei si seninatatea naiv-cretina a personajului. Nu stiu ce s-a intamplat pana la urma, ca in faza asta am facut cartea cadou. Insa cartile pe care nu le citim, se intorc sa ne pedepseasca in realitate.

asadar, am invatat in ultima vreme sa fac diferenta intre nota explicativa si nota justificativa, am fost scoasa in fata clasei pentru ca  nu tiparesc si inregistrez in Registrul de intrari-iesiri mailurile, adica e-mailurile, inclusiv alea trimise catre colegi din alte departamente. Sunt complet debusolata pentru ca m-am gandit la toate dar nu si la o procedura despre cum se fac proceduri si mai mult decat atat nu am controlul ca eu si altii de pe langa mine am facut ce spun sisteme si procese ca am facut. Pentru ca, desi apare inregistrat in sisteme si back-upuri si arhive si este si raportat si verificat – nu am o hartie conform careia sa reiasa ca io, adica IO, am verificat si semnat/datat ca in ziua z Maricica a mai adaugat o virgula in scriptele electronice. Deci da – in curand ma voi putea lauda ca am supravietuit unui control de la stat! pardon – de la Stat adeca!

e ceva de nedescris – acum ca mai e putin si se termina ma incearca un masochism dulce-amar cum numai marile despartiri reusesc sa starneasca: ma bucur ca mi s-a intamplat asa! De fapt e conform si in concordanta cu scenariile despartirilor mele de orice fel: spre final se intampla ceva ce eu nu as fi imaginat posibil, ceva rau/degradant/absurd care nu face despartirea usoara ci de-a dreptul necesara. Nu mai e despartire, e evadare!

Deci e bine ca si pe aceste planuri se intampla sa fie acelasi algoritm! E punctul. si atat.

Prin urmare Anuta, e totul ok, absurd, dar ok!

d-ale soferiei – take two

exercitiul motivational al ultimelor 2 saptamani a fost sa identific cele mai cretinoide mutre din spatele volanelor si sa imi spun: daca asta a reusit, o sa imi iasa si mie. Ceea ce e evident fals: asa cretinoid, poate are vreun simt special pentru condus  sau poate e vreunul din clientii nenumaratelor scanadaluri legate de permise pentru toata lumea, daca vii d-acasa cu banii potriviti.

Una peste alta, saptamana viitoare am ultima sedinta si eu una, sunt foarte multumita de progresele mele. Evident, instructorul e foarte nemultumit ca iau curbele inca prea incet si ori nu suficient de strans ori prea strans, dar cum sa ii explic ca acest echilibru al curbei pe care inca nu l-am gasit inca este muuult imbunatatit pe varianta motorizata cu 4 roti: la bicicleta cobor, imping frumos bicicleta pana trec de curba si pe urma merg mai departe.

Pentru linistea si siguranta mea – o sa mai fac vreo 2 sedinte peste alea minime obligatorii dupa care va trebui sa fac fata diferentei de “cazane”: eu fac scoala pe un Logan (care a ajuns sa mi se para o masina foarte fiabila si robusta ) si va trebui sa conduc o mazda care imi e draga tare, dar care cica pleaca altfel, volanul e mai sensibil, schimbatorul de viteze nu e unde il stiu.

Colegii aia ai mei de scoala soferistica de care pomeneam in primul episod cica sunt foarte relaxati: cred si eu, asa eram si io la 18 ani, inconstienta ajuta foarte mult. Acum nu imi mai ramane decat sa imi aduc aminte (iar!) ca toate trebuie facute la timpul lor, pana si soferistica, altfel ajungi inevitabil sa le iei prea in serios!

si uite tocmai d-aia – cand o sa imi dau demisia si o sa fiu iar libera, printre joburile pe care am de gand sa le incerc, e si taximetria! Am zis!

Auf rumänisch

sau revelatia lui “merge si asa”

Azi iesisem dupa o sedinta chinuitoare, in care stapanul bitzilor* se incapatana in ditamai adunarea sa imi aduca argumente de forma, pentru ca nu avea nimic de atacat la fond si devenea din ce in ce mai creativ pe masura ce astea erau rezolvat e……aaaaaggghhhhhrrr, asa, deci iesisem pe balconul lasat cu generozitate liber la fumat.

Balconasul asta da in spatele unor cladiri importante care fac un unghi frumos din bulevard iar in unghiul asta dosit e jos loc de parcare, descarcare si incarcare pentru onorata companie care a modificat un bloc intreg in sediu. Badigarzi pazesc mereu incinta – sa nu parcheze altceva decat limuzinele negre ale executivilor si nici sa nu calce picior de om, altul decat soferii limuzinelor executivilor cu drept de parcare.

Cel mai mult, pana azi, mi-a placut de locul asta cand intr-o sambata, manata de termene limita la birou, la alta tigara (fumata in liniste atunci) am putut sa vad ce reprezinta atata autoritate pentru altii: fro 3 tigani reusisera sa faca surcele paletii si fasii cartoanele lasate pe rampa si ei stiu pe ce pregateau un gratar, peste drum de Guvern, sa manance si ei ceva, nu?! Mirosea a carne fripta de imi dadusera lacrimile de pofta si imi venea sa cobor sa le dau bani de bere: gratarul lor pusese scortosenia geamurilor fumurii si a cardurilor de acces la locul lor!

Azi insa – tot triunghiul magic al cladirilor in care atata lume isi omoara zilelele – era transformat in atelier. Doi dorei potriveau niste fiare, au taiat o ranga cu flexul si au venit cu o scara metalica pe urma. Ma uitam la ei si nu intelegeam ce anume din toata scena imi parea ciudat. Am inceput sa identific, ca la puzzle, piesele: doreii lucrau pe jos, avind suport o placa de lemn pusa direct pe asfalt, doar unul avea niste manusi, nici unul nu purta ochelari de protectie (desi scotea ceva jerbe flexul ala cu care taiau ei metalul). Mai pe urma, cand au potrivit scara metalica pe placa de lemn, dorelu-sef a masurat ochiometrico-stiintifico-precizional si a aratat cu lehamite, cu varful pantofului (pantof de strada!), locul interventiei. Dorel-ucenicu´a scos o treapta si a infipt, asa fara ochelari cum era, flexu´in metal, dupa care, folosind aceeasi metoda a sefului, a taiat si celalalt picior al scarii.

Am ramas cu tigara arzind intre degete si in paralel mi se desfasura filmul cu distributie nemteasca: loc special amenajat si autorizat pentru asemenea operatii, banc de lucru, manusi, halat/sort de protectie si ochelari speciali, scule de masurat pe toate partile picioarele scarii.

De cand m-am intors urasc visceral “merge si asa”! E singurul argument care ma face sa imi pierd controlul si sa imi uit de mine si cei care il folosesc sunt decazuti definitiv in ochii mei. E mai grav decat lasul “asta e! asa sunt eu!” despre care poate o sa imi scriu arta poetica vreodata.

“Merge si asa!” ma asasineaza insa si toot incerc sa ii dau de cap de doi ani aproape: bueeeyyy, cat de dobitoc sa fii sa nu realizezi ca NU, nu merge si asa! Ca tu sau altul o sa sufere, grav poate, din “si-asa-ul” tau?! Dupa momentul de azi cu “flexu´in ea dorele, cam p-aci”  – nu mai am insa nici o ambitie! NU vreau sa ii dau de cap! nu-mai-vreau! Imi e frica – recunosc!

Am insa o urare pentru toti care ridica din umeri ca boii si vacile, enuntind ca pe o lege a firii motto-ul de celenterate: “Asa sa va mearga si voua! Ba chiar asa-si-asa va doresc, pentru ca meritati, evident!”

 

*cand o sa ma fac mare o sa scriu o carte. “Tirania departamentului tehnic” se va numi! Am zis!