se face praf! lumea
tocuri intrind in asfalt, palarii de paie dintre cele mai ciudate in esantionul de varsta de la 18 la 80 de ani, primaria nu stiu carui sector va da apa – numai stati naibii acasa, sentimet de lichefiere lenta, dar incontrolabila, nu mai stiu unde incep si unde ma termin, ce gandeam si ce vroiam – dar as da ani din viata pentru o ploaie sau un aparat de aer conditionat – acum!!!
vreau la eschimosi – acolo unde frigiderele se cumpara ca sa nu inghete mancarea! Acolo pot sa pun manusi si 2 caciuli si nu conteaza ca nu o sa mai am forma in atatea straturi de haine – o sa pot respira!!!!
Albanezu´
Intalnire intamplatoare – ca toate intalnirile importante, la ceas de seara si cu efecte secundare de durata.
Drum ocolit spre campii, rutina data peste cap de acorduri tanguioase si ciudate, voce puternica jeluindu-se : EL canta la acordeon intr-o limba pe care nu o mai auzisem, dar cat am spirjinit bordura fumind tigara si ascultindu-i jalea – am inteles fiecare vers si am oftat cu el.
L-am “vizitat” aproape zilnic aproape 3 ani pe urma. La acordeon nu a mai cantat decat de vreo 2 ori: reclamatiile vecinilor si Ordnungsamt-ul vigilent nu au fost de impresionat. L-am vazut de multe ori facind ture prin orasel pe bicicleta lui – personaj de sine statator, sau ingrijindu-si gradina.
Nu ne-am vorbit niciodata, dar ne stiam. Ne cunosteam intr-un fel in care lumea nu vrea sa se mai stie – e periculos. A stiut cand l-am vizitat de “la revedere, albanezule” si parca as indrazni sa spun ca a inteles si m-a aprobat.
Si acum – in inima de buhu city, intrata iar la malaxor si topita de caldura – imi e dor de Albanez. De casuta lui – das wunder Haus de care vroia si I. una, pentru ca era- nu-i asa? – toll!!!
