Intalnire intamplatoare – ca toate intalnirile importante, la ceas de seara si cu efecte secundare de durata.
Drum ocolit spre campii, rutina data peste cap de acorduri tanguioase si ciudate, voce puternica jeluindu-se : EL canta la acordeon intr-o limba pe care nu o mai auzisem, dar cat am spirjinit bordura fumind tigara si ascultindu-i jalea – am inteles fiecare vers si am oftat cu el.
L-am “vizitat” aproape zilnic aproape 3 ani pe urma. La acordeon nu a mai cantat decat de vreo 2 ori: reclamatiile vecinilor si Ordnungsamt-ul vigilent nu au fost de impresionat. L-am vazut de multe ori facind ture prin orasel pe bicicleta lui – personaj de sine statator, sau ingrijindu-si gradina.
Nu ne-am vorbit niciodata, dar ne stiam. Ne cunosteam intr-un fel in care lumea nu vrea sa se mai stie – e periculos. A stiut cand l-am vizitat de “la revedere, albanezule” si parca as indrazni sa spun ca a inteles si m-a aprobat.
Si acum – in inima de buhu city, intrata iar la malaxor si topita de caldura – imi e dor de Albanez. De casuta lui – das wunder Haus de care vroia si I. una, pentru ca era- nu-i asa? – toll!!!
