acum am verificat: am 6 saptamani de cand m-am intors. La 3 saptamani dupa descalecare am inceput si cu semnatul condicii – ceea ce in loc sa ma ajute cu re-integrarea in tara muma realizez acum ca mai rau m-a incurcat.
Prima luna mailurile de la cei ramasi dar cu gand de intors au fost rare si relativ neutre. In ultima vreme insa toti vor sa stie – ei, cum e?!
Habar nu am ce sa le scriu – asa ca trec la compuneri 
si am povestit de bookfest si béstival si Caru´cu bere!
Nu am ce sa le zic sau nu stiu daca vreau sa le zic sau daca ar merita zis: acasa nu mai exista! O data plecat nu mai e acasa! Atat! Pare simplu – dar nu e, pentru ca abia acum incep contabilitatile mai mult sau mai putin paguboase si habar nu ai cum inclina balanta si nu ai nici o garantie ca peste 3 sau 5 sau 10 ani nu ti se dau talerele peste cap si o iei de la capat!
O varianta indulcita la concluzia de mai sus a fost ultimul mail catre niste prieteni dragi, deja cu biletele cumparate de altfel si care in febra asta a reintoarcerii (chiar daca doar de aci din ue si nu de peste ocean ca altii) au insistat: dar tu, tu cum simti?
Nicicum! Am o idee de ce am plecat si am o banuiala de ce m-am intors. In rest – inca mai imi doresc cateodata sa fi ramas fugita cu tiganii: as fi avut cel mai frumos coviltir din satra si as fi copt lipii pentru puradeii mei si as fi invatat sa ghicesc in stele si in laba piciorului si in laba gastei si mai ales in labe triste! Asa as fi stiut cum sa ma feresc de ele – de tristeti de toate felurile si ce inventivi suntem in astea!
Insa cum tiganii m-au adus inapoi pentru un miel si o damigeana de vin, acum nu am decat sa ma descruc cum oi putea in lumea civilizata, cu termopane si microunde.
Atunci – sa plec sa fost tot ce vroiam, acum – sa ma intorc e cel mai bun lucru care mi se intampla dupa mult timp. 
Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!
