Pariu

a fost o zi nebuna la birou azi, deja pe la 4 eram asa de obosita incat nu mai puteam sa raspund decat ca la radio Erevan la orice venea sa ma intrerupa din proiectul fara cap si fara coada la care lucram.

Cristina radea de nu mai stia cum sa se ascunda de dupa monitor – si cand vedea ca mai ramane cate unul descumpanit de raspunsurile mele, isi exersa calitatile de viitoare mare si de succes comunitoare si PR-ista. Ea s-a obisnuit cu mine in astea 3 saptamani de cand i-am invadat spatiul pana va fi gata biroul meu si mie imi place de ea ca este isteata si pedanta si vorbeste foarte curat (durerea mea la ce aud in jur – cristina ar fi echivalentul unui bbc romanesc in exprimare).

pana la urma pe la 5 ne-am hotarat sa luam amandoua o pauza si nu mai stiu din ce ne-am luat dar am ajuns sa vorbim de coehlo sau cum naiba s-o scrie.

Io incep sa rad si ii spun sa trecem peste escrocul ala dar ea senina imi spune – de ce? mie chiar mi-a placut una din cartile lui. pentru ca imi place de Cristina si pentru ca eram si obosita si oricum, a trecut suficient timp de la dezastru ca sa am curaj sa o recunosc, i-am explicat arta mea poietica despre cpmpunerile lu´coehlio: cum citeam io pe site-uri si forumuri romanesti ce iluminare aduc cartile lui, cum nu era o zi sa nu faca cineva referire la alchimistul, cum incet incet isteria aia m-a cuprins si pe mine. Revelatia secolului parea sa se fi produs si eu habar nu aveam de ea. Si cum am trecut la treaba si l-am batut la cap pe fanica aproape 2 luni in care mai aveam putin si plangeam de ciuda ca toate manevrele mele de sora mai mare dadeau gres: fanica nu ajungea o data la o librarie sa imi ia si mie tot ce aparuse si sa mi le trimita, sa le citesc mai repede sa vad si eu luminita de la capatul …. de la capat.

Cand in sfarsit au ajuns si cartile – fro 5 cred – le-am terminat de citit in 3 zile. Vroiam sa dau peste aia care schimbase in asa hal omenirea. Initial am zis ca o sa dau peste cartea aia, pe urma am zis ca o fi vreun fragment esential, am ajustat pretentiile la o fraza ca pe final sa ma fi multumit cu un cuvant macar, un Evrika al lui! Degeaba!

Cristina ma asculta, radea – dar nu parea convinsa. Io – obosita prastie – ma trezesc vorbind si ii spun ca as acarte scriu si eu intr-o noapte: cu daca vrei poti si tu si universul si viata si restul. Si mai fac si disclaimerul ca ma enerveaza cu atat mai mult cu cat e un fel de sandra brown pentru niste idei care ar fi meritat mai multa consideratie.

V-am spus ca o sa ajunga o mare pr-ista Cristina mea? Pentru ca la final ea imi spune:

- punem pariu?!

-In legatura cu ce – io, care deja trecusem peste coehlo. 

- ca nu scrii o carte ca asta intr-o noapte.

- pai cate pagini are? ca banuiesc ca acolo bati – sa trag de idei ca de peltea ca sa nu iasa o brosura.

- hmm – hai 150 – lesinind de ras dar generoasa.

- ok, atunci cred ca mi-ar lua 3 nopti.

in fine – am pus pariu pana la urma (cu martor chiar! ) ca de luni in 3 nopti io scriu scurt o cartulie a la coehlo. Miza e o masa la restaurant – fara sampanie, a precizat ea (si mie imi da sperante asta – inseamna ca a luat in calcul si ca s-ar putea sa piarda ).

asa ca ma scobesc acum de o idee – ca pariul e pariu si  vreau sa vad si daca imi iese. Despre ce mama naibii sa scriu – suficient de stupid dar la fel, cu suficient substrat – ca sa imi iasa 150 de pagini (nu scrie doar prost coielio ala, scrie si mult dupa cum observ). 

Una peste alta – carte in 3 zile sau nu – am ras cu lacrimi azi. ce face oboseala din om!

---