azi la metrou am vazut o doamna care imbatranea frumos. Habar nu am cum isi ducea viata – dar era senina si ridurile din jurul ochilor si din colturile gurii erau la ea nu ravagii ale timpului ci semne de noblete.
Mi-a placut de ea – de zambetul ei, era dintre oamenii firesti pe care imi face placere sa ii am in cale!
dar ziua s-a involburat pe urma si nu mai stiu cum naiba ca acum – desi am inca sub pleoape imaginea ochilor ei veseli, inconjurati de riduri fine – nu mai ajuta!
zilele mele nauce de care mai aveam putin si ma vaietam, propria mea dramoleta, mizeriile zilnice la de job sunt deja depasite. caci citesc sms-uri trimise de pe pat de spital si mi se face rusine si imi e ciuda. Pe mine, pe oameni, pe incalzirea globala si pe E-urile din mancare si pe economia de piata si pe mitocanii cu case din bca si pe profilul de plastic al geamurilor termopan si pe hartiile din posta (de ce nu mai scrie lumea scrisori – asaaa, ca pe vremuri cu cerneala usor violet sau vag verzuie pe hartie alease indelung, sa scrie cu pofta si sa se povesteasca, sa iti trimita o parte din ei in plicul lunguiet in care au inghesuit filele -ah, de ce? ce mama naibii e ala e-mail si de ce il folosim asa des?) si mai imi e ciuda si ca din cauza ca guvernul nu face nimic noi suferim de cald (dada, e adevarat – au dat la televizor doar) si pe rigiditatea de pe strazi si din suflete si din viata, de aici sau de aiurea si iar pe mine! Ca am ochi pentru toate astea si multe altele!
a, da! si de maine – cat mai de devreme dupa programul de om la galere – o sa fug iar in lume! Cat o mai fi pustie!
