de la main la dambovita si inca o data din iancului in gardul cimitirului ghencea. si in maxim 9 luni sigur, neaparat – inca o data.
abia acum mi se pare ca m-am intors – si asa imi trebuie. Daca vreau sa fiu sigura ca da dom´le, cu mojicii nostri pot trai mai putin indigest decat cu ai lor – asta era locul experimentului, demonstratiei, demolatiei, restauratiei. Un cartier muncitoresc, nu casa veche ascunsa pe stradute cu placi de la 1800.
Mereu m-a obsedat ce vad de pe geamul meu – si au trecut pe rand linia translucida a marii la orizont cu macaralele portului intr-un colt, linia lui 92, o gradina salbaticita si tocmai de aceea umana, ultimile case de la marginea unui camp, bulevardul si blocurile de peste drum, alt bulevard, in alta tara si cladirea de birouri care a ajuns sa ma sufoce curand, marginea unei paduri, balcoanele snoabe ale unui minicartier nou nout si iar bulevard, iar altul.
Acum un ciot uscat de plop si casa poporului in departare ma insotesc cand imi beau cafeaua. M-am trezit duminica trecuta in mijlocul prohodului si am avut de tras sa ajung acasa cand a avut steaua meci.
Din toate astea si inca o mie – asta e locul!
Pentru ca Frankie draga nu frica e moartea cea mica, ci obisnuinta! Micile ritualuri ale cafelei de dimineata, ale cartii citite in S-bahn, ale cumparaturilor de la colt, mandria ca ai descoperit un turc care are deschis peste week-end, debilitatea tuturor vocilor de la totii robotii telefonici ale tuturor institutiilor pe care o accepti si apesi si 1 si 9 si astepti si asculti incordat ca sa fii sigur ca la ultimul apasat de tasta o sa ai contractul reinnoit, plata confirmata, cererea acceptata si senilitatea relatiilor umane ridicata la rang de civilizatie – desi se aduna lumea cu scop si tema si se numara imbucaturile si se fac ecuatii pentru a imparti centul insa nu gasesti decat facturi si reclame in posta si habar nu ai cum mai arata o scrisoare si chiar si sistemul care merge – si normal ca il consideri bun, tu si toti pe care ii stii sunteti de partea cealalta a gardului si chiar si autostrazile lor si reducerile din magazine si concediile gandite indelung si puse cu rosu in toatel calendarele din casa si strazile pustii dupa 10 – toate iti vor deveni nu obisnuinta – ci viata ta! Si dupa aia mori!
Spectacolul e acum insa colorat, grotesc uneori, de-a dreptul suav alte dati. Si nu ma mai ingrop la metru in fiecare dimineata si am o bucata buna de mers cu tramvaiul si e cum o stiu eu toamna in bucuresti si astept de la o zi la alta sa simt mirosul frunzelor umede arzind mocnit si ma bucur deja de crizanteme ciufulite si de stanjenei.
si nu – nu m-am uitat si nu mi-am uitat, ba dimpotriva – parca si mai ademenitoare mi se par planurile mele cu campuri de levantica si drumuri serpuinde printre muntii stancosi, acum cand stiu ca pe urma o sa ma intorc acasa.
