In sfarsit!
o data in viata – ca niciodata – eu si fanica ne dovedim de acelasi sange si spre bucuria mamei noastre suntem total de acord intr-o privinta: in primul weekend liber AICI mergem!!!
Si daca e doar pe jumatate cum scrie pe site – si tot va deveni locul preferat! Sper sa nu treaca anul pana povestesc cum a fost!
Martingala? Da, 2 mai mici!
Prea obosita sa citesc, sa ma uit la un film sau dupa case, prea obosita ca sa dorm – aplic tratamentul clasic: din click in click pe marele net!
Si asa ajung pe un site necunoscut pana acu – 121 (pfuaaiii, ce nume 
) si ametelile de rigoare – cariera pana la cer, frumusete fara nici o fisura, moda, sexuri si relatia sau invers – in fine, ciorba clasica de femei extraordinare – aaaa, pardon, la asta e cu femei senzationale.
Titlu necunoscut insa – UNBT. Dau click si m-a lovit, de nu mi-am revenit: branding personal pentru toata lumea, viziune si misiune si mission statement! Simt cum oscilez intre enervare si ras isteric si dau sa mai click in stanga si in drepta si nu merge! Miseii imi cer sa ma inregistrez! Biiinee – cum ziceti voi, one to one! M-au ametit – acum sunt curioasa daca au voie, legal, sa iti ceara atatea informatii pentru un amarat de cont pe un site (adrese, mailuri, stari civile si alte nenorociri – din care doar telefonul era optional). Evident – stiu ca poti sa pui ceva ca sa fie, dar tot nu sunt impacata ca au asa strategie de ….beeeep-beeeep si ma jur pe rosu ca o sa verific legalitatea acestei chestionari.
Pana una alta – ca de frun sfert de ora inca nu a venit mailul de activare a contului, un preview de esceptie:
Viziunea ta trebuie sa functioneze ca un mecanism alaturi de misiune, ar trebui sa fie cheia tuturor comportamentelor si deciziilor tale de acum inainte
Mission statement exprima scopul existentei tale. Acesta va avea intotdeauna o contributie majora asupra vietii tale si a celorlalti din jurul tau
na drace! si io care am trait toata veata mea cu impresia ca e suficient sa ai personalitate! A ta!
p.s. – titlul e intrebarea secreta (da, cereau si d-asta) si raspunsul – pentru ca il merita!
Degetele mici ale enervarii, din bucurie de a trai in Romania
Cred ca la finalul fiecarei intrari din categoria asta o sa pun linkul care mi-a inspirat titlul asta fie si numai pentru a esplica – cu cuvintele mele – ca pe mine ma ia ameteala daca nu citesc!
Seara in pat – ca unii, la baie – ca toata lumea, in metrou – ca toti cei care aleg sa nu conduca spre birou, doar ca sa ajunga deja cu nervii ghem.
Numai in tramvai nu citesc! Inca! Doar atunci ma fura si pe mine “peisagele”!
Asadar – la cap si in geanta, pe rand sau amandoua, imi stau acum 2 carti, amandoua fascinante, fiecare in felul ei.
Degete mici a lui Florian Filip – adica asta de aici (pe care acu vaz ca eu, desi sau tocmai din cauza ca am cumparat-o de la Bookfest, o am cartonata dar fara coperta aia frumoasa 
). Stiu ca are recenzii excelente, insa astea mai mult m-au incurcat (m-am mai facut eu de ras p-aci ca tot din cauza de recenzii am ajuns sa il citesc pe Coehlo ) insa cartea asta – care nu stiu incotro ma va duce pana la urma – merita citita pentru poveste! Cred ca despre orice ar scrie omul asta – te ia valul si nici nu mai urmaresti poanta, logica, morala finalului – pentru ca povesteste frumos. Si prefer oricand o poveste buna, unei insiruiri docte si plina de intelesuri de cuvinte, pilde si situatii, dar goala sau greoaie.
Iar ce-a de-a doua – tot de la Polirom – e un exercitiu perfect de scris la 4 maini, desi nu cred ca premeditat, dar tocmai de aceea mai savuros. Enervarile sunt exact cartea care imi trebuia, imi care regasesc multe din propriile nemultumiri de emigrant dar si frustrarile de exmigrant. Citesc cu ciuda si incantare – nu pentru ca si caprele altora ar fi la fel de raioase ca si ale mele, ci pentru confirmarile unor observatii de bun simt dupa mine, mofturi de exmigranta dupa multi altii.
Apropos – pentru cei care cititi la timp – lansarea oficiala a acestei carti va fi vineri acu, la Complexul Romexpo, la standul Polirom.
si acu – de final – bonusul categoriei
wtf?!?
nici nu stiu daca e de bine sau de rau, ma spovedesc acum doar ca sa se mai duca din nauceala si o sa o iau incet, cu cuvintele mele:
- am avut ocazia, sansa sau norocul porcesc (depinde de unde ma uit si in ce stare sunt) sa fiu de partea cealalta a mesei la interviuri de tanara . De asta si de mai multe nu ii pot pricepe pe cei care au termen pentru un interviu (nu mai putin de 45 de minute :O) si care mai au eventual si un test inclus, obligatoriu – chiar si cand catindatu´ isi declina orice competenta. Iar nu stiu daca e de bine sau de rau – dar in general ma prind in maxim 10 minute daca omul din fata mea s-ar potrivi sau nu. Potrivi din mai multe aspecte – foarte important fiind daca ar pusca in echipa pe care deja mi-am facut-o. Si cand le fac oferta de angajare stiu sigur de ce au venit, ce urmaresc de la job, ce asteapta de la mine. Si tot in tonul de “o fi bine, o fi rau” – am avut dreptate in 99% din cazuri.
Azi insa nu stiu cum s-a facut dar am surprins si am fost surprinsa la randul meu.
Primul episod: interviu, cv-ul decent (si asta e mare lucru deja – nu mai e ca pe vremea cand am plecat eu acu 7 ani si aveai de unde alege). Insa fetita care s-a prezentat s-a albit la fata cand i-am spus franc ca nu o sa aiba ocazia sa isi foloseasca prea mult franceza si nici in engleza nu va povesti tema destinului si a alegerilor din operele lui Shakespeare. Am mai povestit noi putin – insa poate din oboseala, din lehamite ca vad in jurul meu oameni care nu sunt la locul lor, manati in alegeri de tot felul de prostii fara substanta ca experienta in multimumu, experienta in backoffice, valorile si statementul care este m-am trezit vorbind – fara nici un fel de pregatire prealabila. Si i-am zis ca e in directia gresita si ca nu o mai vrea ea sa lucreze la libraria de unde venea (desi aici eu chiar o invidiam putin) dar nici in malaxorul unei croporatii (sic!) nu are ce cauta. Si cu planurile ei de masterate si studii de literaturi comparate (si iar o invidiam!) sa se uite dupa edituri sau traduceri de carti sau fundatii sau mai stiu eu ce. Si ma – ma luase valul si ea se uita atat de surprinsa la mine, aproape speriata – ca am continuat si parca ma aud iar: ai terminat facultatea de un an. a fost bun jobul la call center, cu program flexibil si salariu decent si acum vrei mai departe. Dar departele ala pe care il cauti nu e aici si nici in vreun alt loc similar. Trebuie sa o iei pe un drum acum si nu cauti unde trebuie! Si da-i si lupta si lupta si da-i si mai ca nu plangea si io mai ales de-aia ii tot explicam si ma explicam.
Cand am terminat ma asteptam sincer la proteste: nu, ca nu si da, dar! In loc de asta – am avut parte de o fata stupefiata, cu o expresie intre frica si eliberare si au urmat nenumarate multumesc! Va multumesc, inseamna enorm pentru mine, inseamna totul, mama si nu si-a dat seama de toate astea - m-ati citit si nu mai am nimic de spus! Cred ca nu o sa imi mai caut nimic – pana nu ma mai gandesc, pana nu ma lamuresc!
Mi-a cerut numarul de telefon – simtea nevoia sa imi spuna la ce concluzie a ajuns, cand se va intampla asta si eu i l-am dat, eram si eu curioasa acum! Am mai anuntat si lumea in birou ca ma va suna o data o Roxana si sa imi preia mesajul, sa ii ceara un numar – acum vreau sa stiu ce am starnit, ii duc grija!
Episodul doi: telefonul de verificare de seara: totul ok, cateva retusuri, hai, acasa cu voi! Si iar incepe – alta Roxana (tot Roxana!): multumesc, ma simt cum nu am crezut ca poate fi la vreun job, sa stai linistita ca am facut exact cum ne-ai spus si ai avut dreptate, am avut probleme cu … si multumesc iar si sa cad de pe scaun, lovitura de gratie: nici in mama nu am atata incredere ca in tine si iti multumesc!
Alooo! Iar multumesc?! Iar mama?! WTF?!? Stiu deja ca io cu cei 33 minunati ai mei stric media de varsta a gastii – dar mama????
La aniversara
fara intentie si ocazie, mi se impun din senin bilanturi, ma trezesc gandindu-ma ca anul trecut pe vremea asta rupeam lanturi si ardeam poduri si era eliberatoare si infricosatoare aruncarea mea in gol, caci cel mai bungee-jumping nu e ala cu sfori elastice ci ala cu coardele sufletului, cu franghii din vise si planuri la care trebuie sa renunti si nu ai incotro, daca nu vrei sa ramai incurcat in itele intortochiate care au devenit. Nu poti decat sa te arunci – scurt, fara planuri B elaborate si nu ai decat sa speri ca in cadere vei gasi ceva de care sa te agati sau ca undeva jos va fi o plasa sau te vei dovedi pisica si o sa cazi in picioare totusi.
nu m-am mai gandit de mult la astea, de atunci, am mers doar incotro mi se deschidea drumul sau credeam eu ca se deschide sau chiar vroiam sa mi se deschida si au ramas toate in urma, nu doar ca trecute si duse ci ca intr-o alta viata, una paralela, in care nu ma recunosc decat in putine ipostaze si din care imi lipsesc si mai putine.
Insa cumva vremea, parfumul de iarna redescoperit si cateva canticele, obsedante anul trecut, re-auzite acum accidental – aproape ma trag de maneca de cateva zile. Nu mai puteam sa ignor semnele – poate au ceva sa imi spuna, poate e un “nu uita!” pe care nu ar trebui sa il las nebagat in seama – fie si numai pentru ca am platit scump, cel mai scump, lectia, invatatura, morala.
In zilele alea mi-a aparut un rid. Primul rid distinct, evident, mi-a sarit in ochi dimineata cand m-am vazut in oglina: era o singura dunga intre sprancene, ca si cand mi-as fi continuat si in somn socotelile cu mine si ramaneam incruntata eu catre mine. A fost ciudat – nu m-a speriat, mi se parea firesc, parca il asteptam – era o confirmare ridul ala, un semn, aproape o cucerire, o borna care acu o data intepenita in carne putea fi depasita. S-a estompat intre timp, trebuie sa ma uit dupa el acum ca sa il vad in oglinda, dar daca inchid ochii il vad mereu clar, evident, acuzator aproape.
Trecut-au insa zile si e bine! E echilibru si liniste acum, a ramas putin cinism – cat un praf de scortisoara peste frisca, am redescoperit sa impart la unu si jumatate zilele si toate ale lor si au fost darnice zilele cu mine. Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!
