Moments of the year – part one
care i se datoreaza – firesc, Ikikai, cum si-a spus fetita mea prima data cand a inceput sa poceasca si ea cuvintele.
Ikika are 5 ani si este …ea. Anul asta i s-au intamplat si ei multe lucruri si intorsul acasa i-a dat sigur multe peste cap, insa sigur momentul anului a fost intalnirea cu Mos Craciun. Il mai vazuse o data la 2 ani acasa la ea (doar atunci am reusit sa pacalesc un prieten sa imbrace costumul cu tot dichisul cumparat cu grija) – in rest era doar o aparitie din filme, in cartile cu povesti si Weihnachtsmarkt.
Anul asta insa stia ca o sa vina, abia il astepta, o avertizasem si ca va trebui sa ii spuna o poezie sau un cantec, fie si o poveste ca sa isi primeasca darul. Incercasem deja anul trecut sa invatam organizat macar 4 versuri, fara succes insa, desi distractia a ramas memorabila, cantecele mai stia ea – Backe, backe küchen fiind in top – dar de obicei prefera sa creeze liber si cantecele si povestile ei erau despre cum o duc eu schnell, schnell zum Kidergarten, despre “Vaselica” vitelul sau pestii din acvariul ei, care au plecat la marea mare – sa inoate si ei putin – versiunea ei (oficial, au murit de batranete). Bineinteles, ca orice cioara, cantecelele si povestile ei sunt cele mai frumoase pe care le-am auzit vreodata! 
De data asta insa chiar am insistat sa invatam o poezie, nu vroiam sa se simta prost cand toti copii vor spune cate ceva, mai ales ca rom-germana e deocamdata inca limba ikikai cand da de greu. S-a straduit si nu prea – si atunci mi-am respectat promisiunea pe care mi-am facut-o mie mai demult si nu am mai batut-o la cap, dar i-am mai zis o data ca ceva – ce vrea ea – tot va trebui sa ii spuna Mosului. I s-a parut ok si m-a asigurat ca gaseste ea ceva.
Versiunile de “ceva” au fost in ultima saptamana 2 povesti si 3 cantecele – in care in toate povestea din casa si de mersul nostru la mare toata vara si de casa frumoasa pe care o caut si ritualul nostru de seara si magazinul de unde are voie sa isi ia doar “eine sache”. Deja imi faceam griji pentru mine acum – insa in fata lui “a fost o data ca niciodata, nu a fost ….” al ei nu rezistam.
A venit si ziua lui Mos Craciun – s-a trezit cu grija sa nu intarziem si tot ce s-a intamplat i s-a parut foarte firesc (m-a socat in schimb pe mine sania “parcata” in buricul targului, trasa de niste capre care cica erau reni). Pentru ikika insa era normal, si renii pe care i-a mangaiat si sania in care s-a urcat de 3 ori si piticul spiridus. Mai greu i-a fost sa isi astepte randul sa fie strigata – si tragea cand de maneca mosului cand de motul de la fesul spiridusului – si le spunea cum o cheama, sa fie sigura ca nu au uitat de ea.
Asculta atenta poeziile copiilor mai mici, batea din palme daca se nimerea sa cante vreunul si parca mi s-a parut stinghera la un moment dat. Eu, ca mama lui stefan cel mare ce ma aflu, nu am putut sa ma gandesc decat ca isi da seama ca ea nu prea are ce sa ii spuna lui Mosu si ca ii e frica acum sa nu ramana fara cadou si ce suturi mi-am tras inca vreo ora pana sa ii vina randul ca nu am insistat mai mult cu nenorocita aia de poezie nu mai vreau sa imi aduc aminte. Deja scenarii peste scenarii in care ikika – din cauza mea, evident – isi rata intalnirea cu Mosu.
Cand in sfarsit a fost strigata eu nu aveam nici un plan (ca ma gandisem la un moment dat sa ii aduc aminte de backe, backe küchen si imi si repetasem versurile in gand sa i le suflu daca va fi nevoie). Ikika mea insa s-a ridicat foarte sigura la Mosu in brate, a insirat frumos toate numele ei despartite cum i se pare ei firesc sa le spuna cu “si” si a asteptat. Si Mosu si-a inceput si el discursul, cu daca a fost cuminte – da, am fost cea mai cuminte, nicht war, mami?, daca mananca tot si alte prostii si a intrebat-o ea ce i-a pregatit lui Mosu. Ikika – foarte sigura pe ea – un canticel! Si incepe ca si cand asta ar fi facut de cand se stie, in versiune proprie: lalalaliiluluiiiilalala.
Mosu se concentreaza sa isi dea seama ce “canticel” canta ikika cu atata convingere, in jur la fel se face liniste – eu rad in hohote deja (usurata si ca s-a descurcat si ca e numai cu lalait si nu mai spune si de-ale noastre). Colegii se uita contrariati la mine, eu rad cu pipota cat roata carului deja – ikika mai are un lalala-miiiii final, dupa care isi lasa modesta capul intr-o plecaciune, ducind si mana la piept, de parca era Julie Andrews in concert.
Mosul ii da bulversat cadoul, ikika il ia sigura pe ea – doar il castigase pe merit!
a tunat si i-a adunat
cumva, nu stiu cum – nu am niste masuri la mine si eu nu imi pot da seama daca cineva e urat sau frumos (care fix acum cand scriu viu si ma intreb ce e aia urat si ce e aia frumos si cum naiba or masura altii asta) dupa ce ajung sa vorbesc cu omul ala (si la asta m-am facut de ras printre prieteni cand dupa 2 ani eu juram ca nu dom´le, X. nu poarta ochelari si nici nasul mare nu il are – le avea pe amandoua, dar in capul meu nu vedeam decat sclipirile din ochii lui X. cand te lua metodic de la ana la caiafa sa iti explice ceva, orice si cum te prindea dupa ce te enerva mai intai povestirea lui, de nas nici nu mai spun ca nu imi aduceam aminte nimic), nu pot aproxima varsta persoanelor decat in marje mari si multi tineri mi se par batrani (e drept, pe asta mi-a accentuat-o Germania si gafele facute in 7 ani) si cumva totusi – peste toate astea sau tocmai de-aia – ma fascineaza oamenii si cum imbatranesc si expresivitatea si acreala sau bucuria domoala pe care le duc cu ei.
insa fix acu tre´sa ma spovedesc despre altceva – care intra in capul meu tot in confuzia de mai sus, dar vine ca sa o echilibreze zic eu. S-a nimerit de azi am ajuns sa intalnesc un cuplu – si ce mai teorie am dezvoltat despre cupluri in ultimii ani de analize si cercetari – si sa raman fara cuvinte la mine (si mi se intampla rar asta).
Un el sclipitor, amuzant si cu replica si apropos, care nu se jena sa isi recunoasca si sa isi ia peste picior o mare lene care in acelasi timp il ajuta sa devina creativ cumva (si el stia asta si de-aia se si lua linistit in balon – cine putea, isi dadea seama) si o ea ascutita ca o lama de ras, seaca in conversatie si rigida intr-un fel, cu hohote de ras ascutite si cumva nefiresti. Daar – peste toate astea simteai ca ii leaga ceva, desi luati de multisor (trecuti amandoi de 40 si asta nu dupa estimarile mele ci dupa spusele lor) si ea cam incadrindu-se in specia nefestelor care spun cand e discutia mai in toi vreo prostie de genu´”mai taci draga” sau “iar vorbesti prostii” sau “nu e adevarat, nu a fost deloc asa” – asemenea patinaje nu s-au petrecut de data asta si mai mult de la el spre ea pornea un fel de tandrete care ii aduna intr-un fel.
NU – nu au ajuns in lista mea de cupluri de legenda, nu comunicau cu o privire, nu avea unul pentru altul surasuri neintelese de ceilalti dar cu inteles si subinteles pentru ei, nu ajungeau sa isi continuie gandurile sau macar gesturile – dar erau, sunt un cuplu pe bune!
Nu tinuti de varsta, ca asa s-a nimerit de i-a adunat soarta, neamurile, repartitia, singuratatea, nu copiii si nici ratele la banca ii adusesera in duo in seara asta la intalnire. Erau dintre oamenii care nu se ratasera, se gasisera la timp si adunat sunt o prezenta tonica, echilibrata.
Si sunt suprinsa – pentru ca ei sunt primii care incep sa defineasca o cale de mijloc intre cuplurile mele de legenda – despre care poate o sa dau cu copy/paste p-aci (nu, nu din filme sau carti, ci intalniti de mine in carne si oase 
) si alea de duzina – majoritatea, care este!
Imi e si putin ciuda acum,ca fara masuri cum sunt vad acu ca ii impartisem totusi deja pe toti in smintiti sau in misei, alb si negru erau optiunile, dar mai mult ma bucur, desi ma simt ca Elaine putin 
, parca as vrea sa ma conving de ceva, sau abia acum am avut simt si pentru altele.
In fine, mai bine Elaine decat George! Totusi!
back to buhu city
in sfarsit, dupa 7 ani (iar 7!) am ajuns sa petrec Craciunul la mama. Aveam emotii aproape – si plecarea aducea putin, pe dinlauntru , cu cele multe, stiute, din studentie.
Numai ca pe dinafara totul se schimbase – pana si bagajele mi le-am facut cu mai multa grija si din neconcordanta asta si ceata care a facut sa imi para drumul fara sfarsit a iesit pana la urma o nesiguranta de imi venea sa ma intorc din drum.
Nu m-am intors insa si bine am facut! Mama ma astepta ca intotdeauna si putin mai bine chiar: se bucura atat de mult ca ma vede in ultima vreme, incat e de acord cu aproape orice.
Flash-ul momentului: seara tarziu, citit la lumina lumanarii, cu cozonac si vin lasate de mama pregatite pe masa. Undeva in departare se aude un latrat de caine, dupa care, ore intregi, numai ticaitul ceasului mai aduce a semn de viata!
De doua zile sunt insa back to buhu city si niciodata nu mi s-a parut mai tentantat downshiftingul! Asa sa imi ajute Barbosul!
toate mi se intampla numai mie
me : asadar – ieri ma suna o doamna
me: isterizata
me: sa imi iau masina ca o blochez
me: io ii zic doamna – cum sa va blochez, ca e in parcare?
me: ma gandeam la masina mea de sta de 3 sapt in parcare
me: noroc ca vine mama maine sa o mai mutam putin
me: si aia nu si nu
me: sa vin sa o iau ca altfel nu mai raspunde de ea
me: io -intr-un tarziu – da unde sunteti?
me: ea – la romana
cristache: hait
cristache: nu era masina ta
me: ei – atunci nu e a mea si nu stiu despre ce vb
me: ea ma face ca la bucuresti )
me: io imi exersez calitatile de customer services and co
cristache: trebuia sa nu spui asta, era misto sa zici: DAAA, e uite ca nu o mut si mai du-te dracului, acolo o las inca 3 saptamani
me: si asta intr-un tarziu – auzi, alexe – io chem politia
me: si io – cheam-o, io nu sunt alexe!
cristache: looool
me: era o carte de vizita a unei consultante alexe pe bancheta masinii
me: si era nr meu de pe birou
me: ca a fost agentie acolo inainte
me: faza tare e ca sunt sanse mari sa nu fi fost nici masina lu alexe
cristache:loool
me: ci a vreunui client la care asta daduse cartea de vizita
me: azi – tot pe telefon
me: da mobilu de data asta
me: suna si nu stiu cum naiba – minune!
me: raspund
me: si ala – cine sunteti?
me: si io – pai pe cine ati sunat?
me: ala – pe mine
me: io – nu cred
me: si ala – e telefonu meu doamna
me: io – sigur nu (da´sunt tentata sa verific la ce telefon am raspuns)
cristache: loooooooooool
me: el – aha, nenorocitii! au facut si diversificare
cristache: dialogu nebunilor
me: si inchide
me: io raman interzisa
me: si imi esplica si mie altii mai tehnici
me: ca poti sa faci divert la apeluri pe un telefon gasit, furat
me: pe un nr aiurea
me: fix pe al meu il gasisera sa ii “diversifice” lu ala nr
cristache: pedealtaparte, cum dracu ti se intampla tie toate astea?
me: nu stiu – si io ma gandeam azi
me: ca o fi vreun semn
me: prea au fost una dupa alta
me: de obicei se intampla mai rar
