cateva mii de kilometri si inapoi, sute de poze, o groaza de nimicuri aduse ca sa mai prelungeasca momentul, franturi de ganduri si ciude si admiratie: pentru altii, mai norocosi, downshiftingul e singurul mod de viata pe care il stiu. eu mai am timp sa invat si stiu ca macar copilul meu va fi sigur mai intelept decat mine.
abia cand s-a sfarsit am realizat ca a fost cu tema vacanta mea si ca sunt de mult prinsa in cel mai drag si important proiect: ii construiesc cu grija si cu rabdare de furnica amintiri ikikai. eu am urcat tarziu intr-un nuc si inca mai sunt animale pe langa casa omului care ma sperie, pe cand ea a invatat deja sa mulga capra, ce rost are ploaia, cand or sa se coaca prunele. Si asa a ajuns sa aiba un simt pentru autentic care ma induioseaza pana la lacrimi si ma umple de cea mai penibila mandrie de cioara.
si dupa pauza de civilizatie, zilele se insira altfel si parca abia acum ma adun cu adevarat. si mai am doar 2 momente de impartit:
e usor sa nu iti uiti d-ale tale si sa fii intre carti si filme si expozitii cand esti in mijlocul lor. Incercarea, testul se da insa in nowhere pe dreapta si mai exact in Horezu, chiar pe dreapta, prima casa cu oale, intre birtul satului de la drumul mare si statia GPL. Total in afara peisajului, cu ceramica aleasa cu gust si fara discriminari (nu doar romanii stiu sa invarta roata), nu ramai decat cu socul unui asa loc unde nu te-ai astepta sa dai peste el si cu curiozitatea de a afla povestea.
si al doilea: mi se pare mie sau fetele din Bucuresti sunt foarte frumoase anul asta?
