middle class – romanian version

sunt inca in soc, deci am voie sa scriu cum vreau si fara nici o ordine, logica, doar asa, cu cuvintele mele (poate ma ajuta si ma scoate din intepenire).

O sa incep cu a fost odata (ca asa poate nu mai este atat de al dracului de real si sufocant, devine doar o poveste proasta): a fost odata, in 2000, un loc caruia ii spunea Pipera. Era gol, camp, neste fabrici semi-parasite parca erau pe acolo si in rest nu imi mai aduc aminte de nimic.

In anno domini 2009 a devenit the locul. Nu am mai ajuns acolo decat din greseala, anul trecut, la o aniversara, la un club (care nu e exclus sa fie si asta the clubul de fapt). Impresie neutra – prea inghesuite si bulucite si haotice casele, camera dormitorului lu x da spre baia lu y, curti mici si impresie generala de mult si prost. Fie la ei, am spus atunci si am uitat.

Azi am avut insa o intalnire la 9 pe o straduta p-acolo si m-am ratacit. Si m-am toot ratacit si am si intarziat, dar s-a terminat cu bine pana la urma, numai eu am ramas cu flash-uri ca dupa o mare trauma.

si ce vad io in flashurile alea? pai vad asa: case de case frate (cred ca am auzit exact formula asta) la marginea drumului pietruit dar neasfaltat  si valurit iar pe alocuri umplut cu apa de faci cruci cu limba  sa nu fie prea adanca groapa sub apa aia, mai vad lanuri de buruieni si sarme groase de fier ridicandu-se catre soare, si cand se mai linisteste praful vad camerele montate la colturile caselor si nu stiu cum se face ca pe urma vad alte case, foarte probabil din chirpici (cu sarma de buzau sub tencuiala  probabil  - asa am auzit ca se faceau casele o data), si nu imi revin din confuzie si alt flash ma da pe spate si imi stinge filmul: masini, multe masini, in toate sensurile, pe toate trotuarele, pe marginea campului, masini.

Mai sunt niste poduri-pasarele ce-or fi la care nu lucra nimeni si niste sine de tren pe care nu cred ca a mai circulat nici macar vreun marfar de la revolutie si sunt cladiri de birouri langa casele alea iar pe partea ailalta sunt autohausuri sau reprezentante sau magazine de masini, ce-or fi ele. 

si asta e cartierul de (upper) middle class care daca apare in buletin la adresa iti asigura deja un anume statut – nu stiu care, dar sigur e unu! Eu i-as spune, pentru referinte personale – romania profunda, asa cum a ajuns ea si nu isi va reveni curand pentru ca, nu-i asa, merge!

sa-mi dea cineva un cot sa ma trezesc!

sfanta procedura

sunt obosita, obosita pana in maduva oaselor. Nu de ale mele – ci de ale oamenilor, pentru ca nimic nu reuseste sa ma mire mai mult de cat de ieftin si de devreme se vand.

E atat de simpla si atat de fireasca metamorfoza de la “tanar entuziast, pus pe fapte mari” la “nu stiu ce s-a intamplat, eu am respectat procedura” incat ma simt intrus intr-un film SF despre o omenire alienata, birocrata pana la absurd.

Evident ca problema e la mine – mi s-a si spus: cer prea mult! Nu conteaza ca nu cer mai mult decat dau – tot e prea mult!

Si uite asa, in scenariul asta din care voi iesi curand (mi-am facut si AMR-ul si il verific zilnic), am parte de episoade halucinante cu ridicari din umeri, prezentat de mailuri, concepere de formulare si adunat cat mai multe semnaturi. Toate au o baza, o justificare dincolo de orice indoiala: asa scrie in procedura! pe urma – nu e decat tacere si intelegere profunda: aaa, daca asa e procedura….! Nu se stie cine dreacu a facut procedurile alea, de ce nu sunt schimbate daca nu sunt bune, Procedura e  Dumnezeul lor si nu poate fi contestat. Sunt doar atatia oameni care la asta se inchina.

si singurul castig din asta e ca imi explic mai bine mai multe din jurul meu: e absurd ce imi spune tanti de la ghiseu la banca, atunci cand eu vreau sa imi scot banii mei – stiu de ce: Procedura, posta ma pune sa vin sa semnez pentru o confirmare de primire – asa e procedura la ei, nu stiu ce s-a intamplat cu avansul dat pentru factura de telefon: scrie in procedura!

o singura iluzie vreau sa imi mai pastrez: ca toti oamenii astia si aia ca ei nu se iubesc, nu isi duc zilele si nu isi cresc copiii dupa niscaiva proceduri. ba dimpotriva – recupereaza in restul vietii lor toata spontaneitatea si bunul simt pe care procedurile gujatilor lobotomizati le ucid de la 9-18, cu pauza de masa de 1 h. Ma rog sa fie asa!

.

cand ma incalzeam mai bine la gandul zilelor ce vor veni, alea insorite in care planurile faceau muguri si io storceam nori peste ele ca sa creasca mari, am intrat intr-un scenariu care nu imi apartinea, nu il credeam posibil.

Eu nu am reusit sa termin niciodata Procesul lui Kafka pentru ca ma sugruma absurdul situatiei si seninatatea naiv-cretina a personajului. Nu stiu ce s-a intamplat pana la urma, ca in faza asta am facut cartea cadou. Insa cartile pe care nu le citim, se intorc sa ne pedepseasca in realitate.

asadar, am invatat in ultima vreme sa fac diferenta intre nota explicativa si nota justificativa, am fost scoasa in fata clasei pentru ca  nu tiparesc si inregistrez in Registrul de intrari-iesiri mailurile, adica e-mailurile, inclusiv alea trimise catre colegi din alte departamente. Sunt complet debusolata pentru ca m-am gandit la toate dar nu si la o procedura despre cum se fac proceduri si mai mult decat atat nu am controlul ca eu si altii de pe langa mine am facut ce spun sisteme si procese ca am facut. Pentru ca, desi apare inregistrat in sisteme si back-upuri si arhive si este si raportat si verificat – nu am o hartie conform careia sa reiasa ca io, adica IO, am verificat si semnat/datat ca in ziua z Maricica a mai adaugat o virgula in scriptele electronice. Deci da – in curand ma voi putea lauda ca am supravietuit unui control de la stat! pardon – de la Stat adeca!

e ceva de nedescris – acum ca mai e putin si se termina ma incearca un masochism dulce-amar cum numai marile despartiri reusesc sa starneasca: ma bucur ca mi s-a intamplat asa! De fapt e conform si in concordanta cu scenariile despartirilor mele de orice fel: spre final se intampla ceva ce eu nu as fi imaginat posibil, ceva rau/degradant/absurd care nu face despartirea usoara ci de-a dreptul necesara. Nu mai e despartire, e evadare!

Deci e bine ca si pe aceste planuri se intampla sa fie acelasi algoritm! E punctul. si atat.

Prin urmare Anuta, e totul ok, absurd, dar ok!

Auf rumänisch

sau revelatia lui “merge si asa”

Azi iesisem dupa o sedinta chinuitoare, in care stapanul bitzilor* se incapatana in ditamai adunarea sa imi aduca argumente de forma, pentru ca nu avea nimic de atacat la fond si devenea din ce in ce mai creativ pe masura ce astea erau rezolvat e……aaaaaggghhhhhrrr, asa, deci iesisem pe balconul lasat cu generozitate liber la fumat.

Balconasul asta da in spatele unor cladiri importante care fac un unghi frumos din bulevard iar in unghiul asta dosit e jos loc de parcare, descarcare si incarcare pentru onorata companie care a modificat un bloc intreg in sediu. Badigarzi pazesc mereu incinta – sa nu parcheze altceva decat limuzinele negre ale executivilor si nici sa nu calce picior de om, altul decat soferii limuzinelor executivilor cu drept de parcare.

Cel mai mult, pana azi, mi-a placut de locul asta cand intr-o sambata, manata de termene limita la birou, la alta tigara (fumata in liniste atunci) am putut sa vad ce reprezinta atata autoritate pentru altii: fro 3 tigani reusisera sa faca surcele paletii si fasii cartoanele lasate pe rampa si ei stiu pe ce pregateau un gratar, peste drum de Guvern, sa manance si ei ceva, nu?! Mirosea a carne fripta de imi dadusera lacrimile de pofta si imi venea sa cobor sa le dau bani de bere: gratarul lor pusese scortosenia geamurilor fumurii si a cardurilor de acces la locul lor!

Azi insa – tot triunghiul magic al cladirilor in care atata lume isi omoara zilelele – era transformat in atelier. Doi dorei potriveau niste fiare, au taiat o ranga cu flexul si au venit cu o scara metalica pe urma. Ma uitam la ei si nu intelegeam ce anume din toata scena imi parea ciudat. Am inceput sa identific, ca la puzzle, piesele: doreii lucrau pe jos, avind suport o placa de lemn pusa direct pe asfalt, doar unul avea niste manusi, nici unul nu purta ochelari de protectie (desi scotea ceva jerbe flexul ala cu care taiau ei metalul). Mai pe urma, cand au potrivit scara metalica pe placa de lemn, dorelu-sef a masurat ochiometrico-stiintifico-precizional si a aratat cu lehamite, cu varful pantofului (pantof de strada!), locul interventiei. Dorel-ucenicu´a scos o treapta si a infipt, asa fara ochelari cum era, flexu´in metal, dupa care, folosind aceeasi metoda a sefului, a taiat si celalalt picior al scarii.

Am ramas cu tigara arzind intre degete si in paralel mi se desfasura filmul cu distributie nemteasca: loc special amenajat si autorizat pentru asemenea operatii, banc de lucru, manusi, halat/sort de protectie si ochelari speciali, scule de masurat pe toate partile picioarele scarii.

De cand m-am intors urasc visceral “merge si asa”! E singurul argument care ma face sa imi pierd controlul si sa imi uit de mine si cei care il folosesc sunt decazuti definitiv in ochii mei. E mai grav decat lasul “asta e! asa sunt eu!” despre care poate o sa imi scriu arta poetica vreodata.

“Merge si asa!” ma asasineaza insa si toot incerc sa ii dau de cap de doi ani aproape: bueeeyyy, cat de dobitoc sa fii sa nu realizezi ca NU, nu merge si asa! Ca tu sau altul o sa sufere, grav poate, din “si-asa-ul” tau?! Dupa momentul de azi cu “flexu´in ea dorele, cam p-aci”  – nu mai am insa nici o ambitie! NU vreau sa ii dau de cap! nu-mai-vreau! Imi e frica – recunosc!

Am insa o urare pentru toti care ridica din umeri ca boii si vacile, enuntind ca pe o lege a firii motto-ul de celenterate: “Asa sa va mearga si voua! Ba chiar asa-si-asa va doresc, pentru ca meritati, evident!”

 

*cand o sa ma fac mare o sa scriu o carte. “Tirania departamentului tehnic” se va numi! Am zis!

30 de arginti

atat a fost plata lui iuda. a sfarsit agatat de un pom. a stabilit insa un standard si a facut istorie – cati altii nu i-au re-editat “manevra” fara a reusi totusi sa devina reper

ca iudele sunt printre noi e o chestie bagatelizata de toata lumea pana cand devine o experienta personala, care te zdruncina serios, oricat de mica ar fi tradarea. Cum, fata aia draguta s-a dus si a povestit asta si aia? Si ii raporteaza de la inceput sefului cand vii, cand pleci, cu cine si de ce? Nu, nu se poate – si el face d-astea? Pai bine, dar el a venit la mine si mi-a zis aia si ailalta si era suparat si l-am si compatimit si i-am luat bilete la film pentru el si iubita lui ca sa mai uite, sa ii treaca ….

eu mi-am avut parte de zguduiala personala demult, foarte devreme. Dupa nauceala initiala – m-a ajutat in toti anii de dupa sa iau oamenii asa cum sunt, sa nu ma mir si mai ales mi-a impus aproape natural o atitudine pe care poate as mai fi slefuit-o, ca sa dea mai bine, sa nu fie prea agresiva: cea mai buna minciuna e adevarul si chiar daca e inconfortabil initial, oamenii vor invata ca in ce te priveste stiu mereu cum stau. Unii vor aprecia si asta ii va linisti, altii vor contesta mereu asta – dar e deja problema lor.

acum insa, dupa alta telenovela croporatista, imi dau seama ca desi stiam ca se intampla si asa, tot nu pot intelege de ce? ce ii mana pe oameni sa isi toarne colegii? de obicei chiar p-aia cu care merg la sala, au iesit la film, au baut un suc? pentru ce ai face asa ceva? te simti mai bine, iti da sefu´mai multe bonuri de masa, iti muta biroul mai la geam? sau te pomenesti – si mai hidos – ca ei chiar cred ca fac bine, sunt niste justitiari care duc fro lupta importanta?

indiferent cum ar fi – stupefactia mea vine acum de la faptul ca iudele de azi sunt niste copiii, care ar fi trebuit sa isi pastreze o bruma de inocenta, de spirit de fair-play, de incredere nu atat in ceilalti cat in ei insisi. Si pe urma, ma gandesc ca daca au inceput atat de devreme, unde vor ajunge? Departe – categoric!