cartea de vizita – epilog

sau cum mai umfli cateva pompe la ego. Poate in lipsa de bani pentru suficienti cai putere, sau telefoane atat de destepte incat nu le folosesti decat ca sa dai sau sa primesti un apel, eventual mesaj, ca in rest le fac ele pe toate, sau pentru ca numai asta stii cine naibii mai esti si care iti e rostul, drumul si de ce te dai dimineata jos din pat sau …..mama naibii stie de ce – dar mi se pare ca obsesia titlului de pe cartea de vizita devine un plan in sine, un motiv pentru care sa te lupti, un motiv pentru care – nu-i asa, sa traiesti!

Ala – si mai ales ala – ajunge sa spuna ceva despre tine cand ajungi intr-o intalnire. Daca nu e cu suficienti “executive”, “senior”, “director”, “managing” sau – culmea culmilor, echivalentul lui profesor doctor inginer (si parca mai era ceva) – president, general manager – pleci nu cu stangul in discutii, ci esti de-a dreptul intr-un “scaun electric” (dupa cum ne-au invatat alesii).

nu ai decat sa te descurci cumva sa demonstrezi pe urma ca tu esti TU, ca numele e mai mult decat suficient si ai ce sa le spui, poate ar fi bine sa isi ia notite chiar. Dincolo de carisma, trebuie sa poti sa ii convingi ca ai dreptul si discernamantul de a lua decizii si intalnirea nu e degeaba, chiar daca nu ai nici un titlu din alea de mai sus pe cartea de vizita. Si asta e al dracului de greu – s-au intalnit ei cu chief marketing officer care a spus da si a iesit – no fucking way si au mai patit asa si cu alti cx(b)o-i – cum ar putea sa functioneze cu neica nimeni? Eh, spune – cum?!?

 

Habar nu am – dar cum aflu, dau de veste! )

lines and dots

asta e forma in care vestile importante, esentiale se primesc in zilele noastre.

prima data a fost punct – nu ca sa o iau de la capat, ci tocmai pentru ca abia incepea.

acum – fix 7 ani mai tarziu (iar 7, mereu 7 ca in 7 vaci slabe, 7 vaci grase, 7  pete pe o buburuza, 7 culori in curcubeu -7!)  a fost o linie! aia care ma aduce cu picioarele pe pamant, care vine sa completeze echilibrul, care imi va permite sa am propriul meu yin-yang. Al meu!
ma impac asadar cu mine si cu lumea, ma pregatesc sa am inca un Craciun miraculos, si mai ales ma incurajez: voi sti cumva sau voi invata la timp sa fiu si mama de baiat!

.

cand ma incalzeam mai bine la gandul zilelor ce vor veni, alea insorite in care planurile faceau muguri si io storceam nori peste ele ca sa creasca mari, am intrat intr-un scenariu care nu imi apartinea, nu il credeam posibil.

Eu nu am reusit sa termin niciodata Procesul lui Kafka pentru ca ma sugruma absurdul situatiei si seninatatea naiv-cretina a personajului. Nu stiu ce s-a intamplat pana la urma, ca in faza asta am facut cartea cadou. Insa cartile pe care nu le citim, se intorc sa ne pedepseasca in realitate.

asadar, am invatat in ultima vreme sa fac diferenta intre nota explicativa si nota justificativa, am fost scoasa in fata clasei pentru ca  nu tiparesc si inregistrez in Registrul de intrari-iesiri mailurile, adica e-mailurile, inclusiv alea trimise catre colegi din alte departamente. Sunt complet debusolata pentru ca m-am gandit la toate dar nu si la o procedura despre cum se fac proceduri si mai mult decat atat nu am controlul ca eu si altii de pe langa mine am facut ce spun sisteme si procese ca am facut. Pentru ca, desi apare inregistrat in sisteme si back-upuri si arhive si este si raportat si verificat – nu am o hartie conform careia sa reiasa ca io, adica IO, am verificat si semnat/datat ca in ziua z Maricica a mai adaugat o virgula in scriptele electronice. Deci da – in curand ma voi putea lauda ca am supravietuit unui control de la stat! pardon – de la Stat adeca!

e ceva de nedescris – acum ca mai e putin si se termina ma incearca un masochism dulce-amar cum numai marile despartiri reusesc sa starneasca: ma bucur ca mi s-a intamplat asa! De fapt e conform si in concordanta cu scenariile despartirilor mele de orice fel: spre final se intampla ceva ce eu nu as fi imaginat posibil, ceva rau/degradant/absurd care nu face despartirea usoara ci de-a dreptul necesara. Nu mai e despartire, e evadare!

Deci e bine ca si pe aceste planuri se intampla sa fie acelasi algoritm! E punctul. si atat.

Prin urmare Anuta, e totul ok, absurd, dar ok!

linisteneliniste

aia de dinainte de a ajunge la hotarari majore, cand te pregatesti sa faci diguri si sa iti schimbi cursul sau le darami pe alea mai vechi sa te mai lasi sa curgi, sa vezi unde te duce valul.

cam asa mi se intampla de ceva vreme: banuiam ca asa va fi, dar am trecut prin acelasi ritual, ca isi are si el rostul lui si mie imi plac ritualurile. Mi-am spus ca sunt obosita si confuza, m-am mangaiat pe crestet, mi-am dat suturi, am luat pauza doar ca sa o iau de la capat. Asa am facut mereu: am plecat de 3 ori doar cu valiza dupa mine in lume, m-am intors cum am plecat, le-am gasit oamenilor care au fost importanti in episodul ala din filmul meu scuze muuult mai bune decat alea cu care reuseau sa vina ei si i-am iertat si am uitat pentru ca era mai important, mereu e mai important sa las firul sa curga, sa se depene povestirea, sa imi scriu istoria.

Nu am luat niciodata hotarari de ori/ori chiar daca am incercat sa ma pacalesc pe mine ca sunt in control si ca as fi in stare de asa ceva. E undeva, ascuns bine in mine, un mecanism care isi are mersul lui si pe care stiu ca nu il pot pacali: deciziile mari in viata mea s-au construit pas cu pas,  dupa declicuri pe care doar tarziu le-am identificat, si am stiut brusc, mereu, cand erau coapte ce trebuie sa fac si de ce. Si chiar si atunci cand toate semnele de dinafara imi erau impotriva – mi-am ascultat de mine si m-am lasat dusa si am facut diguri sau le-am daramat si am plecat cum am venit si m-am dus de parca as fi plecat.

Si de-aia e important ritualul si tocmai de-aia acum ma mai pacalesc putin – la ce taifun va urma, merit sa imi acord momentele astea care sunt ca inspiratia adanca de dinainte de a plonja.

Insa stiu ca e aproape si deja ametesc: stiu ca intr-o zi totul imi va fi clar si nimeni si nimic nu ma poate opri. Sunt iar somnambula cumva in momentele alea (de parca momentele din copilarie cand ma intorcea mama din drumuri noaptea nu s-au dus de tot, doar se manifesta altfel).  Traiesc acum deja placerea anticiparii, pe care numai saracii cu sufletul nu o gusta: ma uit iar strain la oameni si la locuri, ca si cand nu as fi acolo ci intr-un colt, observind doar, neimplicata.

Imi verific momentele de acum cu cele de mai demult si imi plac flash-urile – asa a fost si atunci: eram in coltul din stanga si vedeam dulapul ingalbenit si mainile pe tastatura si pozitia caraghioasa a picioarelor sub birou si desi spunea niste prostii cat casa, umoare revarsata peste mine ca o razbunare tarzie pe altcineva, pe mine ma induiosa momentul si stiam, STIAM de fapt ca asta e, va fi asa si nu altfel, nu e loc de altceva insa va trece, trece deja – las-o sa treaca! Si data ailalta cand vedeam de sus cum falfaie perdeaua in ziua de primavara timpurie si ascultam pasarile de peste drum si lasam vorbele sa treaca prin mine ca erau prea grele ca sa le duc – tot asa a fost.

Acum se intampla iar si ma uit in jur impacata cu toti si toate, sunt deja in urma, trebuie sa am grija doar ca in vartejul care va urma, decizia mea sa nu strice finalul: nu vreau sa ma mai intorc sa repar nimic, astea dunt deja trecute, trebuie sa le termin asa cum ma simt eu bine, nu cum stiu ca vor pune altii, ei, etichetele. E filmul meu doar.

Ma mai magai o data pe crestet acum si las ca lucrurile sa isi urmeze drumul lor. E vremea!

Cluj – partea a II-a

asa imi venea sa spun de fapt “cluj reloaded” sau “cluj strikes again” – pentru ca se potriveste si pentru ca am io o teorie cum ca in alta limba spui mai linistit lucruri mari, insa…. hai sa fie doar partea a II-a deocamdata.

asadara, saptamana de se incheie am ajuns iar la cluj. Tot cu treaba si mai pe fuga de data asta, ca am avut zbor de dus la pranz si chiar daca m-am intors cu ultimul avion din zi de acolo, tot s-a dus jumatate de zi. Irelevant insa, pentru ca oricum a fost una din zilele alea cat 3 si la finalul careia te simti plin de viata totusi.

Din toata ziua nu voi povesti decat un episod si anume “Cadoul”

Luasem pentru un baietel un cadou fain, imbracat in hartie cu barcute si pe care l-am pazit foarte atenti tot drumul. Punga era mare si o duceam cu grija sa nu stricam ambalajul, care facea parte din concept. Am ajuns la Cluj – soare, frumos, zapada pe ici pe colo. Ne-am dus spre taxiuri, l-am luat p-ala de era “la rand” cum ni s-a explicat si omul, vazindu-ne cu ditamai punga, ne deschide frumos portbagajul. Aveam loc de intalnire cu omul nostru la Spitalul de Recuperari din Zorilor (da ma, incep sa stiu si cartierele, acu 15 ani stiam doar de manastur si grigorescu, unde am si stat).

pe drum mie imi suna telefonul, toar´su meu butoneaza sa isi verifice mailul, ajungem, platim si coboram grabiti (eram inca pe turatie de capitala – si asta e tot ce vreau sa spun despre asta!). Ramanem in fata spitalului , termin io de vorbit si cand ma uit spre insotitorul care este il vad ca da disperat din maini: Hai, ca am uitat cadoul in taxi! Mergem nauci pana la intersectia cu bulevardul, ne uitam in toate partile, in parcarea benzinariei de vis-a-vis, mie mi se si pare ca vad ( de vreo 3 ori doar ) taxiul buclucas – nimic.

Urcam obiditi sa ne vedem de treburi si nici unul din noi nu a fost in stare sa se concentreze fro juma de ora, desi venisem cu treburi importante. Inghitim pana la urma galusca, ne vedem de ale noastre, urmeaza alte 2 episoade de “ce e ma cu clujul asta?! vreau si eu” despre care poate povestesc altadata si se face 9 seara si trebuie sa plecam sa prindem naibii avionul.

Si urmeaza asa: ajungem la aeroport, trecem intr-o doara si pe la sosiri sa verificam daca nu cumva taximetristul nostru e p-acolo. El nu era, dar au iesit din aeroport toti taximestristii care asteptau si noi incepem:

- stiti, am venit azi dupa-amiaza cu avionul de bucuresti si am uitat un pachet in taxi

- da, o sacosa neagra, la recuperari.

- nuuu, era un cadou intr-o punga alba si in taxi am uitat-o!

- da dom´le, cadou de copil, la recuperari

- nu, nu, ala cred ca e altul. noi in taxi am uitat pachetul, ala nu e al nostru. na, asta e!

- cum? ca la recuperari a fost

- incepe sa ne fileze si noua lampa si ne repezim: daaa! asa e! la recuperari! noi suntem aia! la recuperari am fost! (noi credeam ca “recuperari” e frun birou de lost&found din aeroport)

pe scurt: ne-au dat numarul taximestristului, am vorbit cu el, a doua zi cadoul a fost recuperat, baietelul deja se joaca cu postal office de la Thomas&friends.

taximetristul nostru ne asteptase 20 de minute la spital, dupa ce si-a dat seama ca am uitat pachetul la el si cand a ajuns la aeroport a anuntat si pe toata lumea, poate venim sa intrebam. A vrut sa vina sa ni-l aduca la 9.30 seara la aerport si nu a avut nici o problema sa se intalneasca a doua zi sa il predea destinatarului.

Acum io ma gandesc ca asa fapta nu trebuie sa ramana “nepedepsita” si cum nu stiu cand mai ajung in cluj, ma gandesc sa il dau la ziar. Ce zici anutza , e loc la Clujeanul matale de asa anunt?

si de incheiere – cum sa nu vrei sa te muti acolo?