Auf rumänisch

sau revelatia lui “merge si asa”

Azi iesisem dupa o sedinta chinuitoare, in care stapanul bitzilor* se incapatana in ditamai adunarea sa imi aduca argumente de forma, pentru ca nu avea nimic de atacat la fond si devenea din ce in ce mai creativ pe masura ce astea erau rezolvat e……aaaaaggghhhhhrrr, asa, deci iesisem pe balconul lasat cu generozitate liber la fumat.

Balconasul asta da in spatele unor cladiri importante care fac un unghi frumos din bulevard iar in unghiul asta dosit e jos loc de parcare, descarcare si incarcare pentru onorata companie care a modificat un bloc intreg in sediu. Badigarzi pazesc mereu incinta – sa nu parcheze altceva decat limuzinele negre ale executivilor si nici sa nu calce picior de om, altul decat soferii limuzinelor executivilor cu drept de parcare.

Cel mai mult, pana azi, mi-a placut de locul asta cand intr-o sambata, manata de termene limita la birou, la alta tigara (fumata in liniste atunci) am putut sa vad ce reprezinta atata autoritate pentru altii: fro 3 tigani reusisera sa faca surcele paletii si fasii cartoanele lasate pe rampa si ei stiu pe ce pregateau un gratar, peste drum de Guvern, sa manance si ei ceva, nu?! Mirosea a carne fripta de imi dadusera lacrimile de pofta si imi venea sa cobor sa le dau bani de bere: gratarul lor pusese scortosenia geamurilor fumurii si a cardurilor de acces la locul lor!

Azi insa – tot triunghiul magic al cladirilor in care atata lume isi omoara zilelele – era transformat in atelier. Doi dorei potriveau niste fiare, au taiat o ranga cu flexul si au venit cu o scara metalica pe urma. Ma uitam la ei si nu intelegeam ce anume din toata scena imi parea ciudat. Am inceput sa identific, ca la puzzle, piesele: doreii lucrau pe jos, avind suport o placa de lemn pusa direct pe asfalt, doar unul avea niste manusi, nici unul nu purta ochelari de protectie (desi scotea ceva jerbe flexul ala cu care taiau ei metalul). Mai pe urma, cand au potrivit scara metalica pe placa de lemn, dorelu-sef a masurat ochiometrico-stiintifico-precizional si a aratat cu lehamite, cu varful pantofului (pantof de strada!), locul interventiei. Dorel-ucenicu´a scos o treapta si a infipt, asa fara ochelari cum era, flexu´in metal, dupa care, folosind aceeasi metoda a sefului, a taiat si celalalt picior al scarii.

Am ramas cu tigara arzind intre degete si in paralel mi se desfasura filmul cu distributie nemteasca: loc special amenajat si autorizat pentru asemenea operatii, banc de lucru, manusi, halat/sort de protectie si ochelari speciali, scule de masurat pe toate partile picioarele scarii.

De cand m-am intors urasc visceral “merge si asa”! E singurul argument care ma face sa imi pierd controlul si sa imi uit de mine si cei care il folosesc sunt decazuti definitiv in ochii mei. E mai grav decat lasul “asta e! asa sunt eu!” despre care poate o sa imi scriu arta poetica vreodata.

“Merge si asa!” ma asasineaza insa si toot incerc sa ii dau de cap de doi ani aproape: bueeeyyy, cat de dobitoc sa fii sa nu realizezi ca NU, nu merge si asa! Ca tu sau altul o sa sufere, grav poate, din “si-asa-ul” tau?! Dupa momentul de azi cu “flexu´in ea dorele, cam p-aci”  – nu mai am insa nici o ambitie! NU vreau sa ii dau de cap! nu-mai-vreau! Imi e frica – recunosc!

Am insa o urare pentru toti care ridica din umeri ca boii si vacile, enuntind ca pe o lege a firii motto-ul de celenterate: “Asa sa va mearga si voua! Ba chiar asa-si-asa va doresc, pentru ca meritati, evident!”

 

*cand o sa ma fac mare o sa scriu o carte. “Tirania departamentului tehnic” se va numi! Am zis!

linisteneliniste

aia de dinainte de a ajunge la hotarari majore, cand te pregatesti sa faci diguri si sa iti schimbi cursul sau le darami pe alea mai vechi sa te mai lasi sa curgi, sa vezi unde te duce valul.

cam asa mi se intampla de ceva vreme: banuiam ca asa va fi, dar am trecut prin acelasi ritual, ca isi are si el rostul lui si mie imi plac ritualurile. Mi-am spus ca sunt obosita si confuza, m-am mangaiat pe crestet, mi-am dat suturi, am luat pauza doar ca sa o iau de la capat. Asa am facut mereu: am plecat de 3 ori doar cu valiza dupa mine in lume, m-am intors cum am plecat, le-am gasit oamenilor care au fost importanti in episodul ala din filmul meu scuze muuult mai bune decat alea cu care reuseau sa vina ei si i-am iertat si am uitat pentru ca era mai important, mereu e mai important sa las firul sa curga, sa se depene povestirea, sa imi scriu istoria.

Nu am luat niciodata hotarari de ori/ori chiar daca am incercat sa ma pacalesc pe mine ca sunt in control si ca as fi in stare de asa ceva. E undeva, ascuns bine in mine, un mecanism care isi are mersul lui si pe care stiu ca nu il pot pacali: deciziile mari in viata mea s-au construit pas cu pas,  dupa declicuri pe care doar tarziu le-am identificat, si am stiut brusc, mereu, cand erau coapte ce trebuie sa fac si de ce. Si chiar si atunci cand toate semnele de dinafara imi erau impotriva – mi-am ascultat de mine si m-am lasat dusa si am facut diguri sau le-am daramat si am plecat cum am venit si m-am dus de parca as fi plecat.

Si de-aia e important ritualul si tocmai de-aia acum ma mai pacalesc putin – la ce taifun va urma, merit sa imi acord momentele astea care sunt ca inspiratia adanca de dinainte de a plonja.

Insa stiu ca e aproape si deja ametesc: stiu ca intr-o zi totul imi va fi clar si nimeni si nimic nu ma poate opri. Sunt iar somnambula cumva in momentele alea (de parca momentele din copilarie cand ma intorcea mama din drumuri noaptea nu s-au dus de tot, doar se manifesta altfel).  Traiesc acum deja placerea anticiparii, pe care numai saracii cu sufletul nu o gusta: ma uit iar strain la oameni si la locuri, ca si cand nu as fi acolo ci intr-un colt, observind doar, neimplicata.

Imi verific momentele de acum cu cele de mai demult si imi plac flash-urile – asa a fost si atunci: eram in coltul din stanga si vedeam dulapul ingalbenit si mainile pe tastatura si pozitia caraghioasa a picioarelor sub birou si desi spunea niste prostii cat casa, umoare revarsata peste mine ca o razbunare tarzie pe altcineva, pe mine ma induiosa momentul si stiam, STIAM de fapt ca asta e, va fi asa si nu altfel, nu e loc de altceva insa va trece, trece deja – las-o sa treaca! Si data ailalta cand vedeam de sus cum falfaie perdeaua in ziua de primavara timpurie si ascultam pasarile de peste drum si lasam vorbele sa treaca prin mine ca erau prea grele ca sa le duc – tot asa a fost.

Acum se intampla iar si ma uit in jur impacata cu toti si toate, sunt deja in urma, trebuie sa am grija doar ca in vartejul care va urma, decizia mea sa nu strice finalul: nu vreau sa ma mai intorc sa repar nimic, astea dunt deja trecute, trebuie sa le termin asa cum ma simt eu bine, nu cum stiu ca vor pune altii, ei, etichetele. E filmul meu doar.

Ma mai magai o data pe crestet acum si las ca lucrurile sa isi urmeze drumul lor. E vremea!

cea mai cea zi …

cea mea cea zi din an sta sa inceapa: se masoara altfel, dupa hachite de hormoni misteriosi sau dat si datina, nu stiu, insa asa intoarsa cum incepe e cea mai fireasca zi a mea.

Am numarat pungutele, ursuletii haribo, cutiutele de smarties, cate o bombonica d-asta, 2 d-astelalte ca sunt bune rau, atatea fetite, atatia baietei. De data asta nu mai stau pana la ore tarzii in noapte ca sa imi iasa tort sponge bob sau broscuta testoasa si parca e putin trist. Insa cu toate stradaniile mele nu cred ca mi-ar iesi din prima tort cu “pintesa” cum viseaza ikika pentru “lamultianul” (in ilincheza) de anul asta . Iar timp de incercari nu am reusit sa imi fac. Asa ca maine nu imi ramane decat sa ma duc sa ridic tortul comandat din timp, ala de printesa care ma umileste pe mine acum: va fi primul tort pe care nu i-l fac eu, fir-ar sa fie!

sunt cumva agitata, nu stiu daca din cauza ca anul asta nu trebuie sa mai potrivesc coloranti alimentari pana imi da verdele vesel al unei testoase dragute dupa ce a fost temeinic amestecat in martipan sau din cauza ca si acum, dupa 6 ani,  retraiesc cea mai lunga zi, aia care a trecut cel mai repede. Parca pana si oasele au pastrat intr-o memorie poroasa a lor amintirea zilei halucinante de atunci si si adanc in mine se asterne aceeasi liniste si pace din orele in care, cu ochii pe monitor, o asteptam pe ikika sa vina. In fiecare an am ajuns sa fiu treaza pana dupa miezul noptii ca sa ii spun la multi ani fix  la 1 si 5.

In zilele astea functionez dupa alt ceas, ma impac cu mine si cu lumea si chiar si sentimentul de ratusca cea urata care nu stie de fapt ce a clocit si ce sa il invete pe puiul asta ca sa ii fie bine este  mai putin apasator. Pe 12.12.2002 a nins: a fost prima ninsoare din an, dar parca ar fi fost prima ninsoare de la facerea lumii!

chez maman

“prada” ultimei mele evadari din civilizatie, nu foarte departe, dar la o lume distanta: la mama acasa!

p.s. : atata m-a chinuit flickr si wordpressu pana mi-au iesit pozele astea, incat merit sa am copyright-ul pentru “varza on flickr” (cum imi apare una din poze in bara) .

vine vremea

ca asa se intampla si vrei, nu vrei, poti sau nu.
Intre bagaje si liste, verificat confirmari si trasee iau acum pauza de o tigara ca sa recunosc in scris ca imi e frica. Putin.
Miercuri pe vremea asta voi fi iar in Frankfurt – la un an si 6 luni de cand am plecat. Iar am gresit: am lasat sa treaca prea mult timp si imi e tare dor acum si imi lipsesc multe. Ar fi stupid sa incep cu cliseele clasice “aici vs acolo”, asa ca mai domolesc entuziasmul si nu imi propun nici o concluzie: nici pentru acum, nici peste 7 zile cand o sa fiu iar inapoi in buhu city.  Insa sa dea naiba daca nu o sa ma bucur de fiecare zi cat sa imi ajunga pana data viitoare.  Prost!