sfanta procedura

sunt obosita, obosita pana in maduva oaselor. Nu de ale mele – ci de ale oamenilor, pentru ca nimic nu reuseste sa ma mire mai mult de cat de ieftin si de devreme se vand.

E atat de simpla si atat de fireasca metamorfoza de la “tanar entuziast, pus pe fapte mari” la “nu stiu ce s-a intamplat, eu am respectat procedura” incat ma simt intrus intr-un film SF despre o omenire alienata, birocrata pana la absurd.

Evident ca problema e la mine – mi s-a si spus: cer prea mult! Nu conteaza ca nu cer mai mult decat dau – tot e prea mult!

Si uite asa, in scenariul asta din care voi iesi curand (mi-am facut si AMR-ul si il verific zilnic), am parte de episoade halucinante cu ridicari din umeri, prezentat de mailuri, concepere de formulare si adunat cat mai multe semnaturi. Toate au o baza, o justificare dincolo de orice indoiala: asa scrie in procedura! pe urma – nu e decat tacere si intelegere profunda: aaa, daca asa e procedura….! Nu se stie cine dreacu a facut procedurile alea, de ce nu sunt schimbate daca nu sunt bune, Procedura e  Dumnezeul lor si nu poate fi contestat. Sunt doar atatia oameni care la asta se inchina.

si singurul castig din asta e ca imi explic mai bine mai multe din jurul meu: e absurd ce imi spune tanti de la ghiseu la banca, atunci cand eu vreau sa imi scot banii mei – stiu de ce: Procedura, posta ma pune sa vin sa semnez pentru o confirmare de primire – asa e procedura la ei, nu stiu ce s-a intamplat cu avansul dat pentru factura de telefon: scrie in procedura!

o singura iluzie vreau sa imi mai pastrez: ca toti oamenii astia si aia ca ei nu se iubesc, nu isi duc zilele si nu isi cresc copiii dupa niscaiva proceduri. ba dimpotriva – recupereaza in restul vietii lor toata spontaneitatea si bunul simt pe care procedurile gujatilor lobotomizati le ucid de la 9-18, cu pauza de masa de 1 h. Ma rog sa fie asa!

cartea de vizita fata in fata cu autoritatili

dupa epilog, primul episod: convocare nominala (gen: sa vie x-uleasca sa dea cu subsemnata) la o discutie de mari autoritati mari.

se duce colega mea (x-uleasca) cu hartii si toata bunavointa sa explice ce mai explicase o data in scris, nu are loc sa isi spuna nici numele pentru ca de fapt convocarea nu era ca sa se lamureasca nimic iar discutia era monolog din care trebuia sa intelegi cine e sefu´.

ii lasa x-uleasca sa ii aduca aminte cine sunt ei si cum ne pot sterge din istorie cu un stranut si la sfarsit (fara sa fi avut ocazia sa lamureasca nimic) este pusa sa semneze o hartie – ca a fost acolo si a mancat din timpul lor pretios. Trebuia sa se semneze cu numele complet, data nasterii, initiala tatalui oficial, tatalui natural (daca e cazul), numarul de la pantofi si sa specifice “pozitia” din organizatie. Cand si-a dat seama omul autoritatii ca nu e nici macar director de operatiuni  – a ajuns in prag de apoplexie: el sta de vorba cu orisicine?! Uitase ca ei o convocasera pe x-uleasca (si gresisera, evident: ea nu avea §pozitie”, e drept dar era cel mai potrivit om sa ii lamureasca, daca asta ar fi vrut).  Nu asta vroiau, normal!

q.e.d.

cartea de vizita – epilog

sau cum mai umfli cateva pompe la ego. Poate in lipsa de bani pentru suficienti cai putere, sau telefoane atat de destepte incat nu le folosesti decat ca sa dai sau sa primesti un apel, eventual mesaj, ca in rest le fac ele pe toate, sau pentru ca numai asta stii cine naibii mai esti si care iti e rostul, drumul si de ce te dai dimineata jos din pat sau …..mama naibii stie de ce – dar mi se pare ca obsesia titlului de pe cartea de vizita devine un plan in sine, un motiv pentru care sa te lupti, un motiv pentru care – nu-i asa, sa traiesti!

Ala – si mai ales ala – ajunge sa spuna ceva despre tine cand ajungi intr-o intalnire. Daca nu e cu suficienti “executive”, “senior”, “director”, “managing” sau – culmea culmilor, echivalentul lui profesor doctor inginer (si parca mai era ceva) – president, general manager – pleci nu cu stangul in discutii, ci esti de-a dreptul intr-un “scaun electric” (dupa cum ne-au invatat alesii).

nu ai decat sa te descurci cumva sa demonstrezi pe urma ca tu esti TU, ca numele e mai mult decat suficient si ai ce sa le spui, poate ar fi bine sa isi ia notite chiar. Dincolo de carisma, trebuie sa poti sa ii convingi ca ai dreptul si discernamantul de a lua decizii si intalnirea nu e degeaba, chiar daca nu ai nici un titlu din alea de mai sus pe cartea de vizita. Si asta e al dracului de greu – s-au intalnit ei cu chief marketing officer care a spus da si a iesit – no fucking way si au mai patit asa si cu alti cx(b)o-i – cum ar putea sa functioneze cu neica nimeni? Eh, spune – cum?!?

 

Habar nu am – dar cum aflu, dau de veste! )

Cluj – partea a II-a

asa imi venea sa spun de fapt “cluj reloaded” sau “cluj strikes again” – pentru ca se potriveste si pentru ca am io o teorie cum ca in alta limba spui mai linistit lucruri mari, insa…. hai sa fie doar partea a II-a deocamdata.

asadara, saptamana de se incheie am ajuns iar la cluj. Tot cu treaba si mai pe fuga de data asta, ca am avut zbor de dus la pranz si chiar daca m-am intors cu ultimul avion din zi de acolo, tot s-a dus jumatate de zi. Irelevant insa, pentru ca oricum a fost una din zilele alea cat 3 si la finalul careia te simti plin de viata totusi.

Din toata ziua nu voi povesti decat un episod si anume “Cadoul”

Luasem pentru un baietel un cadou fain, imbracat in hartie cu barcute si pe care l-am pazit foarte atenti tot drumul. Punga era mare si o duceam cu grija sa nu stricam ambalajul, care facea parte din concept. Am ajuns la Cluj – soare, frumos, zapada pe ici pe colo. Ne-am dus spre taxiuri, l-am luat p-ala de era “la rand” cum ni s-a explicat si omul, vazindu-ne cu ditamai punga, ne deschide frumos portbagajul. Aveam loc de intalnire cu omul nostru la Spitalul de Recuperari din Zorilor (da ma, incep sa stiu si cartierele, acu 15 ani stiam doar de manastur si grigorescu, unde am si stat).

pe drum mie imi suna telefonul, toar´su meu butoneaza sa isi verifice mailul, ajungem, platim si coboram grabiti (eram inca pe turatie de capitala – si asta e tot ce vreau sa spun despre asta!). Ramanem in fata spitalului , termin io de vorbit si cand ma uit spre insotitorul care este il vad ca da disperat din maini: Hai, ca am uitat cadoul in taxi! Mergem nauci pana la intersectia cu bulevardul, ne uitam in toate partile, in parcarea benzinariei de vis-a-vis, mie mi se si pare ca vad ( de vreo 3 ori doar ) taxiul buclucas – nimic.

Urcam obiditi sa ne vedem de treburi si nici unul din noi nu a fost in stare sa se concentreze fro juma de ora, desi venisem cu treburi importante. Inghitim pana la urma galusca, ne vedem de ale noastre, urmeaza alte 2 episoade de “ce e ma cu clujul asta?! vreau si eu” despre care poate povestesc altadata si se face 9 seara si trebuie sa plecam sa prindem naibii avionul.

Si urmeaza asa: ajungem la aeroport, trecem intr-o doara si pe la sosiri sa verificam daca nu cumva taximetristul nostru e p-acolo. El nu era, dar au iesit din aeroport toti taximestristii care asteptau si noi incepem:

- stiti, am venit azi dupa-amiaza cu avionul de bucuresti si am uitat un pachet in taxi

- da, o sacosa neagra, la recuperari.

- nuuu, era un cadou intr-o punga alba si in taxi am uitat-o!

- da dom´le, cadou de copil, la recuperari

- nu, nu, ala cred ca e altul. noi in taxi am uitat pachetul, ala nu e al nostru. na, asta e!

- cum? ca la recuperari a fost

- incepe sa ne fileze si noua lampa si ne repezim: daaa! asa e! la recuperari! noi suntem aia! la recuperari am fost! (noi credeam ca “recuperari” e frun birou de lost&found din aeroport)

pe scurt: ne-au dat numarul taximestristului, am vorbit cu el, a doua zi cadoul a fost recuperat, baietelul deja se joaca cu postal office de la Thomas&friends.

taximetristul nostru ne asteptase 20 de minute la spital, dupa ce si-a dat seama ca am uitat pachetul la el si cand a ajuns la aeroport a anuntat si pe toata lumea, poate venim sa intrebam. A vrut sa vina sa ni-l aduca la 9.30 seara la aerport si nu a avut nici o problema sa se intalneasca a doua zi sa il predea destinatarului.

Acum io ma gandesc ca asa fapta nu trebuie sa ramana “nepedepsita” si cum nu stiu cand mai ajung in cluj, ma gandesc sa il dau la ziar. Ce zici anutza , e loc la Clujeanul matale de asa anunt?

si de incheiere – cum sa nu vrei sa te muti acolo?

numai cu martori

sau la birou poate sa fi si asa si anume:

spre sfarsit de program, cu toate aduse la zi, ne uitam altfel una la alta (suntem 7  muieri in birou si doar un barbat, bine, hai! un tanar – Adi anume, care avusese o relatie cu una din fete, Oana sa spunem – fix cat a durat vara! S-au despartit usurati la inceputul toamnei fara nici un tam-tam, cum sade bine la 20 si ceva de ani), ajungeam la zi cu ce am mai facut,cand, de ce. Numai Oana se tot vaieta, nu mai facea nimic, dar NIMIC!

Io, neatenta, mai mult sa fac o gluma – vezi, de-aia era bine sa il fi tinut pe Adi macar de sex-buddy.

- pai am incercat! adica i-am zis si el nu prea a parut incantat!

- hai ma, Oana, lasa-ma, spun eu! Cine stie ce o fi zis el si tu acu ca nu a vrut el….

- ba nu, ma! sigur nu a vrut! ce naiba! Zi si tu mai Mari, ca erai de fata cand am vorbit cu el! – se intoarce ea spre alta colega!

restul a fost un mare hohot de ras!