Trece vremea

Standard

dar nu degeaba. 🙂

Acum ca am sters praful pe aici, ar fi bine sa ajung si la zi:

– in Provence am avut cea mai frumoasa vacanta de pana acum. Spun asa pentru ca anul  asta ne pregatim sa mergem in Portugalia si dupa cum ne arata pregatirile de pana acum sunt sanse sa ne doboram recordul din Provence

– am inceput de vreo 3 ori sa pregatesc articolele pentru site-ul despre dislexie si de fiecare data m-am impotmolit pentru ca deveneau foarte personale. Cred ca trebuie sa imi asum tenta asta si sa nu mai astept sa capat vreo distanta obiectiva fata de subiect – e relativ imposibila cand e vorba de copilul tau.

– daca cu si despre dislexie inca imi mai caut cuvintele potrivite, mi-a mers mult mai bine cu un alt proiect – de fapt cu cel mai amanat proiect al meu ever*. Dati-mi voie deci sa va prezint Decobricolaj cu recomandarea Incercati asta acasa! Asa cum am spus si pe acolo – un hobby meritam cu totii. 🙂

Intre timp s-a facut anul de cand ne-am intors  in Frankfurt – si impresiile initiale raman valabile: parca e alt Frankfurt, parca sunt alta eu. 🙂 Oricum, numai de bine de pe frontul de vest si asta e tot ce am de spus despre asta!

* amanat asaaaa, vrea 7 ani! Iar 7! 🙂

Amestecate …

Standard

... ca inainte de vacanta!

Am ajuns la Frankfurt, 6 luni mai tarziu inca mai despachetez, ne-am gasit un ritm, pe urma ne-a fost dat peste cap si am cautat altul, mai bun – cred ca am dat de el. 🙂

Am avut planuri marete sa imi folosesc blogul fix pentru motivul pentru care l-am deschis – si anume terapeutic, dar as fi scris despre lucruri serioase si am vrut sa imi fac temele inainte. Inca mai lucrez la ele, temele, dar curand, dupa vacanta, am de gand sa deschid o pagina noua pe blog in care sa scriu despre legastenie. Pentru mine – ca sa imi clarific lucrurile, si pentru alti parinti ca mine care nu pricep de ce le e asa greu copiilor lor sa faca diferenta intre b si d, p si q si sa tina minte in ordine zilele saptamanii, lunile anului si si si si …..

Nu ca mi-ar fi mult mai clare lucrurile acum – cand dupa teste si verificari – pot sa pun un nume greutatilor ikikai – si inca ce nume: legastenie. Daca l-as fi auzit acum cativa ani, as fi spus ca are legatura cu ceva miscari ale picioarelor. 😀 Dar scrisul despre legastenie si terapiile prin care trece ikika – cu bucurie, chiar daca suna asa serios, exercitiile pe care invat sa le fac cu ea acasa – merita puse pe hartie, poate ajuta si pe altii, poate ma ajuta mai bine si pe mine.

Dar toate la timpul lor – si pana una alta, in loc sa fac bagaje, imi adun mintile aici – pentru ca in sfarsit, 4 ani mai tarziu, ma tin de promisiune si plec spre Provence. Atat mi-a luat ca sa am curaj sa refac planurile si sa merg singura, dar pentru amandoua.
Si abia astept!
Vacanta frumoasa si promisiuni implinite!

unul – primul

Standard

si anume an! bebedinul s-a sarbatorit pe sine facindu-si singur cadou primii pasi cu cateva zile inainte de 4 decembrie.

Ii pandeam deja pasii astia – ii promitea de mult, dar tot m-au surprins, desi stiam de la ikika cat de simplu va fi: o data se ridica si porneste! Insa stiam degeaba – tot mirata si uimita am ramas! Mai ales ca bebedinul era asa de incantat incat toata seara a refacut pe urma schema – ridicat, mers, cazut in fund, ridicat iar! Si isi facea curaj si se lauda singur cu strigate nemaiauzite pana atunci!

Si eu ma bucur de un nou spectacol – cand e soare, alearga dupa razele proiectate pe parchet.

altfel – este primul an pentru mine in care decembrie e atat de incarcat: pe 4 sarbatorim bebedinul, pe 6 vine mos nicolae, pe 12 e randul ikikai sa sufle in lumanari si nu apucam sa ne tragem sufletul si trebuie sa desfacem cadourile lui mos craciun.

Peste toate astea – anul asta plecam iar la drum: suntem cu bagajele gata, cu cheile de la noua casa in mana si cu putin noroc pana in Craciun o sa reusesc sa despachetez cat sa nu fie haos total.

Nu stiu daca am devenit mai inteleapta sau mai egoista, daca plecatul si intorsul au relativizat lucrurile, daca nu cumva copiii ma fac sa masor altfel lucrurile si timpul, dar stiu ca ma simt foarte bine cu decizia ca pentru o vreme – nu stim cat – ne intoarcem in Frankfurt. De fapt – eu o simt mai mult ca o mutare, decat ca o plecare si nici nu stiu daca asta e bine sau rau, daca nu se va intoarce cumva impotriva mea. Dar ma simt foarte bine ca o sa am mai mult timp si lucrurile vor fi mai usoare, ca vom calatori mai mult – cat mai putem si nu ne spune ikika ca are program cu prietenii.

si e tot primul an in care fac planuri fara sa ma mai incurc in „dar daca..” si e atat de eliberator incat nu pot sa ma supar pe mine ca nu am inceput mai devreme – mi-ar strica din bucuria atator inceputuri.

asadara – unul, primul, la mai multi! 🙂

once you go Mac, you never go back

Standard

primul orice de la apple a fost un ipod. L-am primit de ziua mea acum 3 ani si mi-a placut atat de mult incat il mai am si acum, desi am facut upgrade intre timp.
dar ala – primul – a reprezentat initierea mea intr-o lume in care tehnologia nu te umileste, e intuitiva si arata si bine.
anul trecut era evident ca va trebui sa imi cumpar si un laptop nou. Aveam un IBM din 2001 – de pe vremea cand ibm era IBM. Nu avea placa de wireless incorporata, avea tastatura cu arcuri (a trebuit sa o schimb la un moment dat si a fost mare bataie de cap pana am gasit una), nu il mai tinea bateria nici juma’ de ora. Nu ii mai mergea bine butonul de oprit/pornit si prin urmare il „inchideam” trecindu-l in stand-by. Ii faceam back-up lunar, de frica sa nu isi dea duhul de tot intr-o zi.
Nu mai puteam sa aman un upgrade si uite asa mi-am luat mac – white mac, mai precis. L-am luat la timp sa ma ajute sa imi treaca mai usor timpul pana sa vina bebedinul, l-am avut cu mine in maternitate si ne-am pozat amandoi in toate modurile posibile, mi-a facut noptile din primele luni mai usoare (aveam deja playlist de filme setat: bebedinul nu avea nici o problema cu zgomotul de fond al coloanei sonore a filmelor, dar tresarea daca intorceam o pagina la o carte).
era clar inceputul unei noi prietenii si eram sigura ca ma va tine si asta ani buni, aproape ca ibm-ul devenit acum instrument didactic pentru ikika.
daaar, intr-o seara ikika vrea sa puna o tava pe masa, tava impinge o sticla, sticla se opreste intr-un pahar cu suc care se varsa peste mac-ul meu. oprit macu, sters tastatura, tamponat cu hartie sa absoarba ce o mai fi, lasat in jos nu’s cum si – greseala mare – deschis sa vedem cum ii merge dupa nici 2 ore.
nu-i mergea nicicum – s-a inchis singur si am avut parte de un weekend foarte lung (era abia vineri seara) pana sa ajung cu el la service.
am ajuns insa degeaba – evident ca garantia nu acopera asemenea accidente, dar nu asta ar fi fost problema. Sa il repar ar fi fost jumatate din unul nou si inca fara nici o garantie ca nu vor mai fi necesare si altele si iar altele pe urma.
M-am intors ca batuta acasa, am avut parte de o noapte alba si a doua zi m-am dus sa imi iau altul – de data asta am cumparat si o paturica de silicon de pus peste tastatura, sa fie!
Macu vechi (vechi vorba vine, nu avea nici 5 luni) este acum proiect de bricolaj pentru tatal bebedinului iar la asta nou am tastatura cu diacritice. Nu le-am folosit inca – dar e bine sa fie.
Insa de cateva zile nu mai tine bateria decat fro 3-4 ore si ma pregatesc de alt drum la service. In weekendul lung in care macu statea in cutie sa fie dus la doctor, m-am intors la ibm-ul meu vechi, am incercat si desktopul (pe care abia il astept sa mai imbatraneasca putin – sa il schimb ghici cu ce) si parca era mai putina lumina in zi. Mergeau mai greu si mai …ciudat. Parca m-as fi intors la spalat de rufe de mana, dupa ce dadusem peste masina automata.
Si acum imi fac curaj nu sa ma duc cu macu la service – ci sa stau fara el cat timp o sa fie in depanare.
deoarece, asa cum am spus, once you go mac …..

6 dinti frumosi

Standard

se facura si trecura deja 6 luni. Bilantul e ca de fat-frumos: 71cm, 8 kg, 6 dinti!
ma omoara dintisorii astia iesiti devreme – desi si ikika a fost dintoasa de mica si eram oarecum pregatita.
L-au chinuit ceva – asa ca ne-am pregatit din timp sa trecem mai usor peste restul ce stau sa sparga gingia si asteptam orajelul – gelul minune (comandat pe amazon :D).
Azi am avut si serbarea de sfarsit de an – ikika a terminat clasa I. Tocmai citeste prima ei carte – pe care si-a ales-o singura la bookfest, culmea despre cai (auf deutsch, desigur). „Desigur” asta si „habar n-am” sunt de altfel si ultimele ticuri verbale in ilincheza.
Altfel, nu stiu ce se intampla cu mine, dar parca mi s-a mai dezvoltat un simt: ma uit cu sete la copiii mei si ii redescopar in fiecare zi: pe bebedinu cu mirarile si zambetele lui, cu strigatele de victorie cand prinde o jucarie, nu ma mai satur de fetisoara lui foarte serioasa cand e pus la san, e si putin incruntat, parca mi-ar spune sa il las in pace cu glumele mele, el are treaba. Abia cand e aproape satul imi zambeste inapoi, chiar daca din somn deja.
A inceput sa descopere si gustul legumelor si al fructelor si mor de dragul lui cum se repede in lingurita, chiar daca risca sa incerce ceva nou, care il increteste initial – pana ii da de cap si casca iar gura ca un pui.
ikika trece si ea prin experiente noi: prima poveste citita de ea singura cap-coada, primul examen cu emotii cat casa, care o facusera palida si ii dadeau asa o neliniste de s-a ascuns sub codita: si-a adus tot parul peste fata si si-a asteptat pe urma mai linistita randul.
Si in toata nebunia asta sau tocmai din cauza ei – eu ma simt stapana lumii: acum, in momentul asta, ca si in clipa ce tocmai a trecut si fix ca in secunda care sta sa inceapa eu imi traiesc miezul vietii mele.
ceea ce, ca de obicei, va dorim si dumneavoastra! :))