Arhive pe categorii: aici si acolo

unul – primul

Standard

si anume an! bebedinul s-a sarbatorit pe sine facindu-si singur cadou primii pasi cu cateva zile inainte de 4 decembrie.

Ii pandeam deja pasii astia – ii promitea de mult, dar tot m-au surprins, desi stiam de la ikika cat de simplu va fi: o data se ridica si porneste! Insa stiam degeaba – tot mirata si uimita am ramas! Mai ales ca bebedinul era asa de incantat incat toata seara a refacut pe urma schema – ridicat, mers, cazut in fund, ridicat iar! Si isi facea curaj si se lauda singur cu strigate nemaiauzite pana atunci!

Si eu ma bucur de un nou spectacol – cand e soare, alearga dupa razele proiectate pe parchet.

altfel – este primul an pentru mine in care decembrie e atat de incarcat: pe 4 sarbatorim bebedinul, pe 6 vine mos nicolae, pe 12 e randul ikikai sa sufle in lumanari si nu apucam sa ne tragem sufletul si trebuie sa desfacem cadourile lui mos craciun.

Peste toate astea – anul asta plecam iar la drum: suntem cu bagajele gata, cu cheile de la noua casa in mana si cu putin noroc pana in Craciun o sa reusesc sa despachetez cat sa nu fie haos total.

Nu stiu daca am devenit mai inteleapta sau mai egoista, daca plecatul si intorsul au relativizat lucrurile, daca nu cumva copiii ma fac sa masor altfel lucrurile si timpul, dar stiu ca ma simt foarte bine cu decizia ca pentru o vreme – nu stim cat – ne intoarcem in Frankfurt. De fapt – eu o simt mai mult ca o mutare, decat ca o plecare si nici nu stiu daca asta e bine sau rau, daca nu se va intoarce cumva impotriva mea. Dar ma simt foarte bine ca o sa am mai mult timp si lucrurile vor fi mai usoare, ca vom calatori mai mult – cat mai putem si nu ne spune ikika ca are program cu prietenii.

si e tot primul an in care fac planuri fara sa ma mai incurc in „dar daca..” si e atat de eliberator incat nu pot sa ma supar pe mine ca nu am inceput mai devreme – mi-ar strica din bucuria atator inceputuri.

asadara – unul, primul, la mai multi! 🙂

Anunțuri

middle class – romanian version

Standard

sunt inca in soc, deci am voie sa scriu cum vreau si fara nici o ordine, logica, doar asa, cu cuvintele mele (poate ma ajuta si ma scoate din intepenire).

O sa incep cu a fost odata (ca asa poate nu mai este atat de al dracului de real si sufocant, devine doar o poveste proasta): a fost odata, in 2000, un loc caruia ii spunea Pipera. Era gol, camp, neste fabrici semi-parasite parca erau pe acolo si in rest nu imi mai aduc aminte de nimic.

In anno domini 2009 a devenit the locul. Nu am mai ajuns acolo decat din greseala, anul trecut, la o aniversara, la un club (care nu e exclus sa fie si asta the clubul de fapt). Impresie neutra – prea inghesuite si bulucite si haotice casele, camera dormitorului lu x da spre baia lu y, curti mici si impresie generala de mult si prost. Fie la ei, am spus atunci si am uitat.

Azi am avut insa o intalnire la 9 pe o straduta p-acolo si m-am ratacit. Si m-am toot ratacit si am si intarziat, dar s-a terminat cu bine pana la urma, numai eu am ramas cu flash-uri ca dupa o mare trauma.

si ce vad io in flashurile alea? pai vad asa: case de case frate (cred ca am auzit exact formula asta) la marginea drumului pietruit dar neasfaltat  si valurit iar pe alocuri umplut cu apa de faci cruci cu limba  sa nu fie prea adanca groapa sub apa aia, mai vad lanuri de buruieni si sarme groase de fier ridicandu-se catre soare, si cand se mai linisteste praful vad camerele montate la colturile caselor si nu stiu cum se face ca pe urma vad alte case, foarte probabil din chirpici (cu sarma de buzau sub tencuiala  probabil  – asa am auzit ca se faceau casele o data), si nu imi revin din confuzie si alt flash ma da pe spate si imi stinge filmul: masini, multe masini, in toate sensurile, pe toate trotuarele, pe marginea campului, masini.

Mai sunt niste poduri-pasarele ce-or fi la care nu lucra nimeni si niste sine de tren pe care nu cred ca a mai circulat nici macar vreun marfar de la revolutie si sunt cladiri de birouri langa casele alea iar pe partea ailalta sunt autohausuri sau reprezentante sau magazine de masini, ce-or fi ele. 

si asta e cartierul de (upper) middle class care daca apare in buletin la adresa iti asigura deja un anume statut – nu stiu care, dar sigur e unu! Eu i-as spune, pentru referinte personale – romania profunda, asa cum a ajuns ea si nu isi va reveni curand pentru ca, nu-i asa, merge!

sa-mi dea cineva un cot sa ma trezesc!

a promise is a promise is a

Standard

ca asa am facut: am promis.
prin urmare, s-a intamplat dupa cum urmeaza: am citit azi ca dom´primare o sa inaugureze pasajul universitatii, ala la care sunt eu atenta daca nu sunt incaltata in bocanci dimineata (si nu sunt atat de norocoasa incat sa fiu..) ca sa nu ajung sa studiez marmura aia mai de aproape decat as vrea. Nu prea am inteles ce ar fi de inaugurat: deja de o saptamana e un brad pe mijlocul pasajului, de undeva se canta diverse „de sezon” (cum am vazut ca sunt etichetate mai nou), un nene cu vesta fosforescenta isi omoara timpul pe acolo, politia are usa metalica (pentru siguranta probabil!) si scarile spre metrou sunt oricum blocate de un „intreprinzator” care vinde servetele, umbrele si ce-o mai fi, dar mai ales este in drum. in drumul tutulor.
dimineata era liniste si pace, marmura lucea, lumea se concentra la pasi exacti, siguri si rasufla usurata in dreptul scarilor, intreprinzatorul intreprindea.
seara – merg mai incet sa vad ce inaugurara: la primul magazin pe stanga cum ies io vis-a-vis de universitate nu mai ardea nici un resou, nenea cu vesta reflectorizanta patrula, politia inchisese, intreprinzatorul se retrasese daaar – chiar cum iesea de la metrou flancau scarile si pe stanga si pe dreapta 2 ….napastuiti ai soartei, cu grave disabilitati daca e sa ne luam dupa pozitia in care incremenisera.
cum am promis insa, in loc sa mai zic ceva acum despre orice, mai mentionez atat: cum bani nu dau dinainte de filantropica, m-am scotocit in geanta dupa eugenia pe care o uitasem din weekend acolo, am desfacut-o si le-am dat cate una la fiecare. si le-am urat sanatate! au ramas blocati, cu eugenia in mana si eu am uitat si de luciu si frecusuri si am mers cat am putut de repede pana la scari, unde se instala iluminatul treptelor si cred ca si o mana curenta. sper sa fi mers suficient de repede sa nu ma fi ajuns „urarile de bine” ale napastuitilor. stiu ce au spus prima data dupa ce si-au revenit din uluiala: o eugenie, fa?! O EUGENIE?!? beeeep!!!!

(a)round

Standard

lidia draga, a fost bine! 😀 scurt, condensat, frumos, ciudat – s-a dus! cel mai fain moment: Frankfurtul vazut acum pentru prima data panoramic de la etajul 25 (foarte ciudata perspectiva, la care nici nu m-am gandit cat am stat acolo), cel mai ciudat: singuratatea lucie in contrapartida cu socializarea pana la greata (nu ca nu le-as fi stiut/simtit – le uitasem insa).

 

Daaar – m-am intors si imi e bine asa, intoarsa :)) . Si ma simt bine acasa chiar daca in fiecare zi ma astept sa vin cu rotile in sus pe marmura lucioasa donata probabil de vid(eanu) pentru pasajul de la Universitate si chiar daca politica si politics sucks si e criza si chineza va deveni de actualitate si tot restul puzzle-ului. E acasa! 🙂

Acum ca am terminat cu asta – sa trec la trebuir importante: stiam si mi se re-confirma ca suntem o natie de isterici/colerici si alti „ici” si dupa o saptamana in care am ajuns sa citesc iar presa mi-am promis ca nu mai voi mai vaieta niciodata de gropi, de cainii vagabonzi, de tiganii (da, asa le spune!) care picheteaza primaria lu´vaghelie – de nimic. Nu ca nu ar exista, nu ca nu m-ar afecta – insa nu doar ca nu o sa schimb nimic, dar nu as face decat sa ajung intr-o extrema pe care am ajuns cu timpul sa o urasc, la orice nivel as intalni-o: de la oamenii care se plang ca ei nu au avut noroc in viata si i-au lasat pe rand iubitele, slujbele, soarta pana la stirile care arata cu degetul cu ochii pe rating, clickuri, urmatorul post.

In acelasi timp in jurul meu se intampla lucruri faine, sunt oameni care au mai pastrat ceva iluzii, care stiu sa zambeasca daca le spui „ma scuzati” cand altcineva te impinge in ei si nu tocmai atunci sa se simta mai victime si mai opresati: te-ai scuzat, i-ai lezat si mai esti si fraer! 😀

asadara – din episodul de azi:

– expozitia lolei de la Idelier. Nu imi pot imagina acum o seara mai faina: un loc in care s-au pastrat sobele si s-au imbracat peretii si podelele cu lucruri frumoase, unde poti sa stai sa iti bei linistit ceaiul, ciocolata calda sau vinul, sa iti savurezi tigara (ii iubesc pentru decandenta asta!) si tot acolo sa ai parte de margelele de si cu povesti ale lolei. M-am abtinut cu greu sa nu imi comand mai mult de un sirag si cand o sa ma mai adun o sa imi pledez cauza: sunt atat de fermecata incat sper sa o conving pe lola sa imi faca niste margele ale mele, pentru mine.
– in timp ce lumea se bate in declaratii si vaicareli, exista oameni care muncesc din greu si aduna documentatie pentru proiecte care inca nu au cautare la mai-marii si tarii zilelor (indifernet ce-o fi insemnind asta). Si uite asa in timp ce unii asteapta sa iti pui stampila pe numele lor, pentru binele lor, altii spera sa obtina punctajul necesar pentru un adapost pentru mame singure sau pentru o scoala in Ferentari.

Dupa cum am zis – undeva, acolo, mai exista Oameni! 🙂 Si si de asta e bine sa fiu iar acasa.

Mistery Mayor

Standard

am zis ca nu ma bag, NU ma bag! Am zis!

si am zis degeaba ca toata arta mea poietica „ce am io cu astia, cine sunt ei si incotro se duc” vor ramane istorie si ma voi interesa mai mult (daca chiar mi se pare imperios necesar) de drepturile paduchelui de lemn decat de clasa politica romaneasca (nu ca diferenta ar fi prea mare – acum imi dau seama).

in fine – pana azi am rezistat, insa acum se aduna dupa cum urmeaza: dom doctor premarele nostru s-a dat in ziare duminca (sau cand o fi fost, io duminica citesc presa) si mai ca nu isi facea cruce: cum dom´le, pasajul de la Universitate e neterminat? si plin de gunoaie???? si o sa fie gata la sfantu´asteapta, aaahhh, astaa, nicolae??!! Nu-se-poa-asa-ceva-dom´le! In 2 luni sala de banchet sa vad aici. Peste asta am citit mai acu 2 zile de mistery shopper si asa mi-a iesit plan de cai verzi pe pereti, visat cu okii holbati la luna in crestere: Mistery Mayor.
Sa faca parte din fisa postului si sa fie obligati sa aiba un numar de asa incursiuni pe fiecare mandat, care sa se finalizeze cu raport clar, amanuntit si cu masuri care sa fie verificate de o comisie aleasa aleatoriu dintre -nu-i asa? – alegatori. si comisia sa fie mereu alta. si sa existe dreptul de a fi demis din functie daca nu respecta toate astea.
io personal as vrea sa fac parte din comisia de verificare a masurilor pentru transportul in comun, de plasare politisti cu amenzile la ei in trafic si in comisia de spatii verzi. si, daca mai ramane loc si nu sunt expluzata din tara, si in aia de acordare de autorizatii de constructii.
a, pasajul de la Universitate a intrat azi iar in lucru, ocazie cu care am sesizat (desi p-acolo ajung zilnic) urmatoarele: nu erau sparte cam 40% din dalele de pe jos si tot cam atat din ce-or-fi-alea-de-pe-pereti, desi se lucreaza – nu par sa aiba un plan pentru momnetul in care vor sparge dalele de pe poteca pentru calatori (poate ne pun vreun podet suspendat?), habar nu am daca s-a luat in calcul pentru cosmetizare si iesirea dinspre Campineanu (dar asta poate e pentru mandatul urmator).
abia astept sa vad ce iese in 2 luni.
i´m watchin´ you! 😀