Arhive pe categorii: daily flops

once you go Mac, you never go back

Standard

primul orice de la apple a fost un ipod. L-am primit de ziua mea acum 3 ani si mi-a placut atat de mult incat il mai am si acum, desi am facut upgrade intre timp.
dar ala – primul – a reprezentat initierea mea intr-o lume in care tehnologia nu te umileste, e intuitiva si arata si bine.
anul trecut era evident ca va trebui sa imi cumpar si un laptop nou. Aveam un IBM din 2001 – de pe vremea cand ibm era IBM. Nu avea placa de wireless incorporata, avea tastatura cu arcuri (a trebuit sa o schimb la un moment dat si a fost mare bataie de cap pana am gasit una), nu il mai tinea bateria nici juma’ de ora. Nu ii mai mergea bine butonul de oprit/pornit si prin urmare il „inchideam” trecindu-l in stand-by. Ii faceam back-up lunar, de frica sa nu isi dea duhul de tot intr-o zi.
Nu mai puteam sa aman un upgrade si uite asa mi-am luat mac – white mac, mai precis. L-am luat la timp sa ma ajute sa imi treaca mai usor timpul pana sa vina bebedinul, l-am avut cu mine in maternitate si ne-am pozat amandoi in toate modurile posibile, mi-a facut noptile din primele luni mai usoare (aveam deja playlist de filme setat: bebedinul nu avea nici o problema cu zgomotul de fond al coloanei sonore a filmelor, dar tresarea daca intorceam o pagina la o carte).
era clar inceputul unei noi prietenii si eram sigura ca ma va tine si asta ani buni, aproape ca ibm-ul devenit acum instrument didactic pentru ikika.
daaar, intr-o seara ikika vrea sa puna o tava pe masa, tava impinge o sticla, sticla se opreste intr-un pahar cu suc care se varsa peste mac-ul meu. oprit macu, sters tastatura, tamponat cu hartie sa absoarba ce o mai fi, lasat in jos nu’s cum si – greseala mare – deschis sa vedem cum ii merge dupa nici 2 ore.
nu-i mergea nicicum – s-a inchis singur si am avut parte de un weekend foarte lung (era abia vineri seara) pana sa ajung cu el la service.
am ajuns insa degeaba – evident ca garantia nu acopera asemenea accidente, dar nu asta ar fi fost problema. Sa il repar ar fi fost jumatate din unul nou si inca fara nici o garantie ca nu vor mai fi necesare si altele si iar altele pe urma.
M-am intors ca batuta acasa, am avut parte de o noapte alba si a doua zi m-am dus sa imi iau altul – de data asta am cumparat si o paturica de silicon de pus peste tastatura, sa fie!
Macu vechi (vechi vorba vine, nu avea nici 5 luni) este acum proiect de bricolaj pentru tatal bebedinului iar la asta nou am tastatura cu diacritice. Nu le-am folosit inca – dar e bine sa fie.
Insa de cateva zile nu mai tine bateria decat fro 3-4 ore si ma pregatesc de alt drum la service. In weekendul lung in care macu statea in cutie sa fie dus la doctor, m-am intors la ibm-ul meu vechi, am incercat si desktopul (pe care abia il astept sa mai imbatraneasca putin – sa il schimb ghici cu ce) si parca era mai putina lumina in zi. Mergeau mai greu si mai …ciudat. Parca m-as fi intors la spalat de rufe de mana, dupa ce dadusem peste masina automata.
Si acum imi fac curaj nu sa ma duc cu macu la service – ci sa stau fara el cat timp o sa fie in depanare.
deoarece, asa cum am spus, once you go mac …..

middle class – romanian version

Standard

sunt inca in soc, deci am voie sa scriu cum vreau si fara nici o ordine, logica, doar asa, cu cuvintele mele (poate ma ajuta si ma scoate din intepenire).

O sa incep cu a fost odata (ca asa poate nu mai este atat de al dracului de real si sufocant, devine doar o poveste proasta): a fost odata, in 2000, un loc caruia ii spunea Pipera. Era gol, camp, neste fabrici semi-parasite parca erau pe acolo si in rest nu imi mai aduc aminte de nimic.

In anno domini 2009 a devenit the locul. Nu am mai ajuns acolo decat din greseala, anul trecut, la o aniversara, la un club (care nu e exclus sa fie si asta the clubul de fapt). Impresie neutra – prea inghesuite si bulucite si haotice casele, camera dormitorului lu x da spre baia lu y, curti mici si impresie generala de mult si prost. Fie la ei, am spus atunci si am uitat.

Azi am avut insa o intalnire la 9 pe o straduta p-acolo si m-am ratacit. Si m-am toot ratacit si am si intarziat, dar s-a terminat cu bine pana la urma, numai eu am ramas cu flash-uri ca dupa o mare trauma.

si ce vad io in flashurile alea? pai vad asa: case de case frate (cred ca am auzit exact formula asta) la marginea drumului pietruit dar neasfaltat  si valurit iar pe alocuri umplut cu apa de faci cruci cu limba  sa nu fie prea adanca groapa sub apa aia, mai vad lanuri de buruieni si sarme groase de fier ridicandu-se catre soare, si cand se mai linisteste praful vad camerele montate la colturile caselor si nu stiu cum se face ca pe urma vad alte case, foarte probabil din chirpici (cu sarma de buzau sub tencuiala  probabil  – asa am auzit ca se faceau casele o data), si nu imi revin din confuzie si alt flash ma da pe spate si imi stinge filmul: masini, multe masini, in toate sensurile, pe toate trotuarele, pe marginea campului, masini.

Mai sunt niste poduri-pasarele ce-or fi la care nu lucra nimeni si niste sine de tren pe care nu cred ca a mai circulat nici macar vreun marfar de la revolutie si sunt cladiri de birouri langa casele alea iar pe partea ailalta sunt autohausuri sau reprezentante sau magazine de masini, ce-or fi ele. 

si asta e cartierul de (upper) middle class care daca apare in buletin la adresa iti asigura deja un anume statut – nu stiu care, dar sigur e unu! Eu i-as spune, pentru referinte personale – romania profunda, asa cum a ajuns ea si nu isi va reveni curand pentru ca, nu-i asa, merge!

sa-mi dea cineva un cot sa ma trezesc!

sfanta procedura

Standard

sunt obosita, obosita pana in maduva oaselor. Nu de ale mele – ci de ale oamenilor, pentru ca nimic nu reuseste sa ma mire mai mult de cat de ieftin si de devreme se vand.

E atat de simpla si atat de fireasca metamorfoza de la „tanar entuziast, pus pe fapte mari” la „nu stiu ce s-a intamplat, eu am respectat procedura” incat ma simt intrus intr-un film SF despre o omenire alienata, birocrata pana la absurd.

Evident ca problema e la mine – mi s-a si spus: cer prea mult! 😀 Nu conteaza ca nu cer mai mult decat dau – tot e prea mult!

Si uite asa, in scenariul asta din care voi iesi curand (mi-am facut si AMR-ul si il verific zilnic), am parte de episoade halucinante cu ridicari din umeri, prezentat de mailuri, concepere de formulare si adunat cat mai multe semnaturi. Toate au o baza, o justificare dincolo de orice indoiala: asa scrie in procedura! pe urma – nu e decat tacere si intelegere profunda: aaa, daca asa e procedura….! Nu se stie cine dreacu a facut procedurile alea, de ce nu sunt schimbate daca nu sunt bune, Procedura e  Dumnezeul lor si nu poate fi contestat. Sunt doar atatia oameni care la asta se inchina.

si singurul castig din asta e ca imi explic mai bine mai multe din jurul meu: e absurd ce imi spune tanti de la ghiseu la banca, atunci cand eu vreau sa imi scot banii mei – stiu de ce: Procedura, posta ma pune sa vin sa semnez pentru o confirmare de primire – asa e procedura la ei, nu stiu ce s-a intamplat cu avansul dat pentru factura de telefon: scrie in procedura!

o singura iluzie vreau sa imi mai pastrez: ca toti oamenii astia si aia ca ei nu se iubesc, nu isi duc zilele si nu isi cresc copiii dupa niscaiva proceduri. ba dimpotriva – recupereaza in restul vietii lor toata spontaneitatea si bunul simt pe care procedurile gujatilor lobotomizati le ucid de la 9-18, cu pauza de masa de 1 h. Ma rog sa fie asa!

.

Standard

cand ma incalzeam mai bine la gandul zilelor ce vor veni, alea insorite in care planurile faceau muguri si io storceam nori peste ele ca sa creasca mari, am intrat intr-un scenariu care nu imi apartinea, nu il credeam posibil.

Eu nu am reusit sa termin niciodata Procesul lui Kafka pentru ca ma sugruma absurdul situatiei si seninatatea naiv-cretina a personajului. Nu stiu ce s-a intamplat pana la urma, ca in faza asta am facut cartea cadou. Insa cartile pe care nu le citim, se intorc sa ne pedepseasca in realitate.

asadar, am invatat in ultima vreme sa fac diferenta intre nota explicativa si nota justificativa, am fost scoasa in fata clasei pentru ca  nu tiparesc si inregistrez in Registrul de intrari-iesiri mailurile, adica e-mailurile, inclusiv alea trimise catre colegi din alte departamente. Sunt complet debusolata pentru ca m-am gandit la toate dar nu si la o procedura despre cum se fac proceduri si mai mult decat atat nu am controlul ca eu si altii de pe langa mine am facut ce spun sisteme si procese ca am facut. Pentru ca, desi apare inregistrat in sisteme si back-upuri si arhive si este si raportat si verificat – nu am o hartie conform careia sa reiasa ca io, adica IO, am verificat si semnat/datat ca in ziua z Maricica a mai adaugat o virgula in scriptele electronice. Deci da – in curand ma voi putea lauda ca am supravietuit unui control de la stat! pardon – de la Stat adeca!

e ceva de nedescris – acum ca mai e putin si se termina ma incearca un masochism dulce-amar cum numai marile despartiri reusesc sa starneasca: ma bucur ca mi s-a intamplat asa! De fapt e conform si in concordanta cu scenariile despartirilor mele de orice fel: spre final se intampla ceva ce eu nu as fi imaginat posibil, ceva rau/degradant/absurd care nu face despartirea usoara ci de-a dreptul necesara. Nu mai e despartire, e evadare!

Deci e bine ca si pe aceste planuri se intampla sa fie acelasi algoritm! E punctul. si atat.

Prin urmare Anuta, e totul ok, absurd, dar ok! 😀

Auf rumänisch

Standard

sau revelatia lui „merge si asa”

Azi iesisem dupa o sedinta chinuitoare, in care stapanul bitzilor* se incapatana in ditamai adunarea sa imi aduca argumente de forma, pentru ca nu avea nimic de atacat la fond si devenea din ce in ce mai creativ pe masura ce astea erau rezolvat e……aaaaaggghhhhhrrr, asa, deci iesisem pe balconul lasat cu generozitate liber la fumat.

Balconasul asta da in spatele unor cladiri importante care fac un unghi frumos din bulevard iar in unghiul asta dosit e jos loc de parcare, descarcare si incarcare pentru onorata companie care a modificat un bloc intreg in sediu. Badigarzi pazesc mereu incinta – sa nu parcheze altceva decat limuzinele negre ale executivilor si nici sa nu calce picior de om, altul decat soferii limuzinelor executivilor cu drept de parcare.

Cel mai mult, pana azi, mi-a placut de locul asta cand intr-o sambata, manata de termene limita la birou, la alta tigara (fumata in liniste atunci) am putut sa vad ce reprezinta atata autoritate pentru altii: fro 3 tigani reusisera sa faca surcele paletii si fasii cartoanele lasate pe rampa si ei stiu pe ce pregateau un gratar, peste drum de Guvern, sa manance si ei ceva, nu?! Mirosea a carne fripta de imi dadusera lacrimile de pofta si imi venea sa cobor sa le dau bani de bere: gratarul lor pusese scortosenia geamurilor fumurii si a cardurilor de acces la locul lor!

Azi insa – tot triunghiul magic al cladirilor in care atata lume isi omoara zilelele – era transformat in atelier. Doi dorei potriveau niste fiare, au taiat o ranga cu flexul si au venit cu o scara metalica pe urma. Ma uitam la ei si nu intelegeam ce anume din toata scena imi parea ciudat. Am inceput sa identific, ca la puzzle, piesele: doreii lucrau pe jos, avind suport o placa de lemn pusa direct pe asfalt, doar unul avea niste manusi, nici unul nu purta ochelari de protectie (desi scotea ceva jerbe flexul ala cu care taiau ei metalul). Mai pe urma, cand au potrivit scara metalica pe placa de lemn, dorelu-sef a masurat ochiometrico-stiintifico-precizional si a aratat cu lehamite, cu varful pantofului (pantof de strada!), locul interventiei. Dorel-ucenicu´a scos o treapta si a infipt, asa fara ochelari cum era, flexu´in metal, dupa care, folosind aceeasi metoda a sefului, a taiat si celalalt picior al scarii.

Am ramas cu tigara arzind intre degete si in paralel mi se desfasura filmul cu distributie nemteasca: loc special amenajat si autorizat pentru asemenea operatii, banc de lucru, manusi, halat/sort de protectie si ochelari speciali, scule de masurat pe toate partile picioarele scarii.

De cand m-am intors urasc visceral „merge si asa”! E singurul argument care ma face sa imi pierd controlul si sa imi uit de mine si cei care il folosesc sunt decazuti definitiv in ochii mei. E mai grav decat lasul „asta e! asa sunt eu!” despre care poate o sa imi scriu arta poetica vreodata.

„Merge si asa!” ma asasineaza insa si toot incerc sa ii dau de cap de doi ani aproape: bueeeyyy, cat de dobitoc sa fii sa nu realizezi ca NU, nu merge si asa! Ca tu sau altul o sa sufere, grav poate, din „si-asa-ul” tau?! Dupa momentul de azi cu „flexu´in ea dorele, cam p-aci”  – nu mai am insa nici o ambitie! NU vreau sa ii dau de cap! nu-mai-vreau! Imi e frica – recunosc!

Am insa o urare pentru toti care ridica din umeri ca boii si vacile, enuntind ca pe o lege a firii motto-ul de celenterate: „Asa sa va mearga si voua! Ba chiar asa-si-asa va doresc, pentru ca meritati, evident!”

 

*cand o sa ma fac mare o sa scriu o carte. „Tirania departamentului tehnic” se va numi! Am zis! 😀