didi&dexter’s mom

Standard

asta sunt eu!
ikika foarte vesela, exuberanta, dorindu-si sa devina fluturas sau magiciana :P. convinsa la 7 ani si ca si Mos Craciun si Iepurasul de Pasti exista, doar ii rateaza ea mereu si bebedinul, cu falcutele lui care ii dau o mutrita serioasa mai tot timpul si cu ochii mari cu care te urmareste de parca ar intelege tot, doar te supravegheaza.
din ciclul „didi&dexter’s mom”, azi primul episod:
– la cateva zile dupa ce am venit de la maternitate, il schimbam pe bebe de scutece. Ikika acceptase cu greu ca nu poate sa faca ea asta, dar statea p-aproape, sa vada tot. Si odata o aud ca intreaba:
– ce e asta??? are un creier aici? ca arata ca un creier!
Io rad si ma trezesc ca ma ia gura pe dinainte:
– da, baietii au o parte de creier aici.
A povestit mai departe si lu’ tatalor si lui stef si si lu’ bunica-su – le explica cum stie ea ce fel sunt ei impartiti.
Si a ramas cu obiceiul sa ma intrebe daca l-am spalat bine pe bebe la creierul de jos.
iar eu astept momentul in care o sa pot reveni asupra explicatiei, sa nu o las asa.

Anunțuri

eu=>noi, in lumea piticilor

Standard

facem baita, papam, ne jucam, ne plimbam, plangem, ne doare burtica, ne ies dintisorii
avem paturica, degetele, patut, cadita, urechiuse, picioruse.

imi aduc aminte de vremea cand nu aveam copiii, ca ma zgariau conjugarile astea, mai ales cand copilul era la scoala deja intre timp. Am ajuns insa si eu sa le folosesc – nu stiu cum, destul de rar si cand vorbeam cu oameni apropiati – dar le-am folosit si ikika a devenit de sine statatoare, stapana verbelor, cam pe la 3 ani.
Acum vad ca doar baita si plimbare sunt la plural, in schimb totul este la diminutiv.
Nici nu cred ca ai avea cum altfel – cand stapanul lucrurilor nu iti ajunge nici pana la genunchi si inca nu ai gasit o floare care sa aiba petalele asa de mici ca unghiutele lui.
ca e ok si in firea lucrurilor – mi-o confirma chiar ikika: daca spun ai grija la piciorul lui, ma corecteaza: mamiii, io am picior, bebedinul are piciorus! Si revine – cand o sa aiba si el picior? cand o sa fie cam atata? – cu mana in aer cam in dreptul ochilor ei
.

Buna dimineata lume!

Standard

e prima zi de primavara.
a trecut ceva vreme de cand ma laudam ca am infrant, evident ca de     atunci   s-au intamplat multe si dupa marele moment al intalnirii, am trecut  peste colici, prima baita, plimbarile prin orasul sub zapada.
Intre timp, bebedinul (care creste ca in poveste) a prins glas si povestim toata ziua – eu cu mirari si minunari in voce, el cu intonatie si mutrite potrivite.
Ikika e mereu pe langa noi, cu noi, peste noi – parte din poveste. Fascinatia mea e dubla – sa retraiesc iar toata magia alaturi de un bebe si sa le re-descopar pe toate in alt fel, in alta lumina, datorita observatiilor ikikai.
Ca si in viata, nu e greu, e doar complicat sa imi impart ziua intre reprize de alaptat, somnic, plimbat si temele de clasa intai, sa gasesc echilibrul intre baita de seara a bebedinului si povestea de noapte-buna a ikikai, sa gasesc sau sa inventez timpul pentru calcat rufele ca de papusa si copt o tava de cookies – surpriza pentru ikika.
Cu toate astea, cand adorm la ore mici, cu toata oboseala din oase – nu e nimeni mai impacat si dand pe dinafara de o fericire calda, de inceput de lume – ca mine.
ceea ce va doresc si dumneavoastra! 🙂

Am infrant!

Standard

adica, dupa multe griji, nenumarate folii de no-spa si vreo 25 de kile mai tarziu, am ajuns in saptamana 37. De azi – pot sa nasc linistita in orice moment!

Am intrat in prenatal sau cum i-o spune la concediu asta cat am putut legal de repede, si in planurile mele ar fi trebuit ca ultimele 2 luni sa fie asa: plimbari lungi si linistite, dupa-amieze la cinemateca, experimente culinare, sesiuni de poze si body painting cu ikika.

In realitate mi-a iesit dupa cum urmeaza: monitorizari de contractii si tensiune, inceput clasa I (deci teme, deci intrebari existentiale esentiale la 6 ani), 1 film doar insa carti multe (am epuizat tot stocul pe care mi-l pregatisem pentru finalul de an), vizite dese si neplacute la medici, analize, echografii!

daaar – am infrant, cum ma laudam! Am ajuns la bariera care – teoretic- imparte bebelusii intre prematuri si nascuti la termen, pot sa beneficiez acum linistita de contractul facut din timp la o maternitate decenta. Decenta nu doar pentru ca nu imi va fi jena sa ating vreun robinet, ci si pentru ca nu va trebui sa fac fata logisticii „banilor marunti” pe care trebuie sa ii ai pregatiti pentru toata lumea – portar, infirmiera, femeie de serviciu, pana la plicurile pentru personalul calificat (moasa, asistente, anestezisti, mamos si cine o mai fi pe acolo).
Pur si simplu m-am declarat depasita de tot aparatul asta si am ales sa semnez la final o factura, decat sa duc grija miruirii in stanga si dreapta, ca sa fie bine! 😀

Acum imi pot face linistita gentuta (am refuzat sa o pregatesc inainte de termen, din superstitie), imi dau seama ca nu mai stiu nimic, dar NIMIC despre tot ce ma asteapta si mi-ar trebui, ma amuz de grijile si dilemele altor burtoase cu care mai fac anticamera la doctor (de genul: „daca tot am ajuns pana aici, acum sper sa trec de 22 noiembrie, sa nu iasa scorpion” – mda, good point, uite io nu am ajuns la asa subtilitati, „sa nu uiti sa iti iei o carticica de rugaciuni la tine” – ce sa nu uit?! ce sa fac cu ea? foarte probabil o sa ajung sa ma rog la toti dumnezeii, dar sigur nu asa de organizat, cu carticica in brate! – etc., etc., etc).

Acum – pana nu se cere iar no-spa si numarat crapaturile din tavan – fug sa imi iau cartile de la posta!

middle class – romanian version

Standard

sunt inca in soc, deci am voie sa scriu cum vreau si fara nici o ordine, logica, doar asa, cu cuvintele mele (poate ma ajuta si ma scoate din intepenire).

O sa incep cu a fost odata (ca asa poate nu mai este atat de al dracului de real si sufocant, devine doar o poveste proasta): a fost odata, in 2000, un loc caruia ii spunea Pipera. Era gol, camp, neste fabrici semi-parasite parca erau pe acolo si in rest nu imi mai aduc aminte de nimic.

In anno domini 2009 a devenit the locul. Nu am mai ajuns acolo decat din greseala, anul trecut, la o aniversara, la un club (care nu e exclus sa fie si asta the clubul de fapt). Impresie neutra – prea inghesuite si bulucite si haotice casele, camera dormitorului lu x da spre baia lu y, curti mici si impresie generala de mult si prost. Fie la ei, am spus atunci si am uitat.

Azi am avut insa o intalnire la 9 pe o straduta p-acolo si m-am ratacit. Si m-am toot ratacit si am si intarziat, dar s-a terminat cu bine pana la urma, numai eu am ramas cu flash-uri ca dupa o mare trauma.

si ce vad io in flashurile alea? pai vad asa: case de case frate (cred ca am auzit exact formula asta) la marginea drumului pietruit dar neasfaltat  si valurit iar pe alocuri umplut cu apa de faci cruci cu limba  sa nu fie prea adanca groapa sub apa aia, mai vad lanuri de buruieni si sarme groase de fier ridicandu-se catre soare, si cand se mai linisteste praful vad camerele montate la colturile caselor si nu stiu cum se face ca pe urma vad alte case, foarte probabil din chirpici (cu sarma de buzau sub tencuiala  probabil  – asa am auzit ca se faceau casele o data), si nu imi revin din confuzie si alt flash ma da pe spate si imi stinge filmul: masini, multe masini, in toate sensurile, pe toate trotuarele, pe marginea campului, masini.

Mai sunt niste poduri-pasarele ce-or fi la care nu lucra nimeni si niste sine de tren pe care nu cred ca a mai circulat nici macar vreun marfar de la revolutie si sunt cladiri de birouri langa casele alea iar pe partea ailalta sunt autohausuri sau reprezentante sau magazine de masini, ce-or fi ele. 

si asta e cartierul de (upper) middle class care daca apare in buletin la adresa iti asigura deja un anume statut – nu stiu care, dar sigur e unu! Eu i-as spune, pentru referinte personale – romania profunda, asa cum a ajuns ea si nu isi va reveni curand pentru ca, nu-i asa, merge!

sa-mi dea cineva un cot sa ma trezesc!